După candidatura lui Irinel Columbeanu, azi am aflat că există două pisi doamne care se cred potrivite pentru fotoliul de primar al Bucureştiului: Sânziana Buruiană şi Ioana Popescu.

Ambele “femei politice” sunt cunoscute pentru generozitatea cu care-şi expun nurii şi cuceririle pe oriunde se poate, dar prima are şi partid politic: Partidul Fotomodelelor din România. N-am fost pe fază când blonda Sân(z)i şi-a anunţat intenţiile de a intra în cursa electorală, dar pe-a doua am prins-o în direct la Realitatea şi, după ce-am râs bine, am intrat pe site-ul ei unde scrie chiar ea despre ea, după cum urmează:

Recunosc ca sunt un pic dependenta de alcool.

Am facut dragoste si cu doi barbati deodata.

Am condus motor si masina desi nu am carnet

Este, de asemenea, inventator al brandului „Miss Sâni???, iar citatele sale preferate sunt extrase din Coelho. Grăitor ar mai fi şi faptul că toate paginile de pe blogul “jurnalistei porno??? au în link cuvântul ăla care rimează cu pendula (probabil viitorul simbol electoral?) – documentaţi-vă, că eu nu-i dau link!

Aşa, ca să ne distrăm, mă întreb oare care ar putea fi beneficiile promise de oricare dintre cele două candidate la Primărie… Se impune, clar, refacerea centurii şi, deci, condiţii de lucru mai bune pentru traseiste. Cu siguranţă, vor oferi gratuit câte un set de unghii false sau silicoane cu însemnele lor electorale, ca “mită??? pentru electorat, şi, de asemenea, toate vizualurile de campanie le vor prezenta pe cele două candidate în chip de “primăriţa perversă???, cu bici şi cătuşe, pregătite şi dornice de a rezolva problema corupţiei locale.

Nu în ultimul rând, toate prezenţele live vor fi la bustul gol, în aşa fel încât să fie evident că oricare dintre cele două nu are nimic de ascuns!

Alte idei?!

Sursa foto: a1.ro

Mai ţineţi minte cazul bietului tigru scăpat de la Zoo Sibiu care a murit împuşcat de un vânător mult prea zelos (ca să nu zic altfel)? Săracu’ animal, o femelă, de fapt, Mihaela, se ascunsese într-o pădure şi nu cred deloc în teoria potrivit căreia a fost împuşcată pentru că se pregătea să atace sau chiar atacase. Am citit adineauri că inima ei a fost conservată în formol şi se află la Universitatea din Cluj pe post de material didactic. Tot acolo se află şi craniul Mihaelei şi urmează să ajungă restul organelor interne, ghearele, scheletul şi, probabil, blana. Asta e tot ce-a rămas dintr-un animal care a murit exclusiv din vina unor oameni ireponsabili.

Zilele astea o altă ştire mi-a atras atenţia: un leopard a ucis un om şi a rănit destul de serios alte trei persoane în oraşul indian Guwahati. Ce-a păţit leopardul criminal? Nimic. A fost tranchilizat, verificat la veterinar şi apoi eliberat în Manas Wildlife Sanctuary, unul dintre cele mai mari parcuri naturale.

Şi noi facem mişto de indieni!

După cum ştiţi, la finele anului trecut am adus în discuţie pregătirea pe care o fac studenţii la Jurnalism şi Relaţii publice pentru meseria pe care urmează, ulterior, să o practice, şi am făcut asta pentru că o tânără PR/jurnalistă mi-a spus că ea a învăţat în facultate că rolul omului de PR este de a plăti  pentru articole. Da, chiar aşa mi-a zis, ridicându-mi considerabil tensiunea, cu toate că de obicei e mică!

Deşi ştiu că sunt şi PRi remarcabili în ţara romînească – departe de mine ideea de a nega acest lucru – îmi pare, totuşi, că absolvenţii de şcoli româneşti sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi pentru a practica meseriile pe care şi le aleg. Ieri am citit un articol despre tinerii avocaţi care-şi caută job şi care, dincolo de greşelile nepermise pe care le fac în scrisorile de intenţie şi/sau CV-uri, nu ştiu lucruri “basic” despre unele instituţii şi rolul acestora:

Este atât de deprimant să mă întâlnesc cu tineri care au reuşit să fie admişi la examenul de primire în profesie, care se văd peste ani lucrând în bănci, instituţii financiare, multinaţionale, instanţe etc şi care nu ştiu la ce folosesc şi ce fac Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Consiliul Concurenţei, Banca Naţională a României şi alte autorităţi de supraveghere similare acesteia – iar acestea nu sunt decât vreo câteva exemple, alese la întâmplare – întreg articolul, intitulat “Junimea avocăţească”, se găseşte aici şi vă recomand să-l citiţi, e de râsu’-plânsu’.

Stoluri de absolvenţi ies de pe băncile diferitelor facultăţi, cu gândul că iau economia de piaţă în piept. Toate PRistele se visează şefe de agenţie, toate jurnalistele se visează Andreea Esca sau CTP (un text delicios despre asta la Vlad Petreanu), despre medici a scris Arhi aici, iar avocaţii… probabil că modelul lor e legat de arhitectura ce se găseşte pe bancnota de 500 de euro. Nu spun că nu se poate, se poate!, dar multă, foarte multă muncă până se ajunge acolo.

Mulţi, prea mulţi absolvenţi de şcoli superioare, ignoră orice etică în profesia aleasă. Eu înţeleg că media promovează nonvalori şi easy money şi că meseria e brăţară de aur, dar oricare dintre joburile astea vin la pachet cu responsabilităţi importante iar greşelile pe care le pot face “profesioniştii” pot costa bani serioşi şi, în unele cazuri, chiar vieţi!

Şi nu pot decât să mă întreb dacă e vorba de câteva uscături într-o pădure sau toată pădurea e uscată şi-or mai fi rămas, doar pe ici, pe colo, câţiva arbori tineri cu sevă preţioasă în ei?!

Când eram copil, The Muppets Show era difuzat (în reluare) de TVR în fiecare sâmbătă pe la ora amiezii. Orice activităţi erau întrerupte şi toată familia urmărea aventurile păpuşilor şi pe cele ale invitaţilor lor dintre care îi aminesc pe Harry Belafonte, Shirley Bassey, Elton John, Diana Ross, Brooke Shields, Alice Cooper sau Steve Martin. Nimeni nu refuza invitaţia păpuşilor Muppets pentru că show-ul lor rupea audienţele.

Cu aceste amintiri şi cu nerăbdare m-am dus aseară la Cinema City în Sun Plaza pentru a urmări din nou aventurile păpuşilor, de data aceasta pe marele ecran. Aş fi vrut să vă spun că, la fel ca în copilărie, am fost sedusă, că am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Kermit & Co., că am râs şi aplaudat replicile celor doi moşulici simpatici, Statler şi Waldorf, şi câte şi mai câte, dar nu pot. Nu pentru că păpuşile s-ar fi schimbat ci pentru că producătorii au introdus nişte personaje umane, Mary şi Gary, un cuplu fără sare şi piper, şi încă o păpuşă, pe Walter, care, nu se ştie prin ce minune medicală, e fratele geamăn cu Gary. Gary, apropo, e interpretat de Jason Segel, yuk!

Se cântă muuuult prea mult pentru gustul meu, iar cântecele sunt de-a dreptul cretine, gen Ce frumoasă e viaţa! sau “Oare sunt o păpuşă sau un bărbat?”, şi ar fi ok dacă ar cânta păpuşile, dar nu! Cântă oamenii. Enervant! Totuşi, m-am bucurat când am revăzut genericul binecunoscut (încă mai ştiu cuvintele!)

N-a lipsit nici faimosul mana mana, chiar la final, dar şi ăla a fost întrucâtva stricat de intervenţia umană şi n-a sunat chiar ca-n varianta originală:

Deci nu, filmul nu m-a dat pe spate deşi cred că nostalgia anilor copilăriei era o premisă destul de bună. Mă întreb care e publicul ţintă, totuşi, în condiţiile în care copiii de azi nu au crescut cu Muppets, iar copiii de ieri vor afla destul de repede că filmul nu e chiar cea mai fericită continuare a poveştii păpuşilor iubite. Cu toate astea, studiourile Disney au făcut uz de toate şmecheriile de marketing pentru a promova filmul şi, cu un buget de 45 de milioane de dolari, au deja încasări duble!

Şi mai mişto e că firme celebre au creat produse speciale pentru a marca apariţia filmului. Astfel, Adidas are o colecţie specială de pantofi sport, OPI are un set de vreo 15 lacuri de unghii inspirate de personajele păpuşi, există cosmetice MAC by Miss Piggy, nOir are o colecţie de ijuterii din aur, perle şi pietre semipreţioase, iHome are, de asemenea, produse branduite cu Kermit, iar creatorul de pantofi Jeromme Rousseau a propus o pereche de pumps Miss Piggy style, încălţări al căror preţ sare de 550 de dolari.

Există, fireşte şi un app pentru iPhone, iar Google a avut, în septembrie anul trecut, un doodle special, animat, dedicat păpuşilor Muppets. De asemenea, s-au pregătit nenumărate parodii a la Muppets pentru filmele cu mare succes la public lansate anul trecut: Green Hornet,  Puss in Boots, Twilight Saga, The Hangover, The Girl with the Dragon Tatoo sau Piraţii din Caraibe.

şi filmuleţe speciale cu principalele personaje păpuşi pentru a promova pagina de facebook (care are aproape 1300000 de fani) dar şi pe a lor, cea mai populară fiind a lui Kermit. Toate astea, dimpreună cu reacţiile din social media şi încasările mă fac să cred că filmul rupe!, aşa că s-ar putea să fiu eu subiectivă când spun că nu m-a dat pe spate.

Una peste alta, filmul e urmăribil dacă puteţi găsi (alt)ceva de făcut în perioadele în care cântă oamenii. Măcar aşa, de dragul nostalgiei. Filmul intră în programul cinematografelor vineri, 13 ianuarie.

Săptămâna trecută, pe când experimentam efectul pe care îl au asupra dispoziţiei personale informaţiile oferite de cele două principale posturi TV de ştiri din România, am mai văzut o ştire-dezbatere, tot negativă şi exagerată, fireşte, dar una pe care aş vrea s-o tratez separat, fiindcă are şi ceva PR în ea.

E vorba despre o ştire al cărei titlu, prezentat la Realitatea, a fost “Sportiv român umilit la mall”, schimbat, ulterior, cu “sportiv român umilit la cinema”. Normal că am ciulit urechile, orice chestie de genul ăsta are acelaşi efect, şi mă aşteptam ca întâmplarea să se fi petrecut pe undeva prin afara României. Dar greşeam. Ştirea era despre unul dintre reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice, un bărbat ţintuit într-un scaun cu rotile dar care a avut admirabilul curaj de a încerca să facă performanţă chiar şi în aceste condiţii, iar păţania a avut loc în chiar frumoasa noastră ţărişoară.

Pe scurt, bărbatul respectiv, participase la o tabără realizată pentru persoanele cu dizabilităţi – o idee lăudabilă, de altfel, pentru că nu cred că se fac destule lucruri pentru a uşura cumva viaţa acestor persoane. Organizatorii au solicitat Cinema City din Cluj un număr de bilete la film pentru a le face o bucurie celor din tabără. S-au oferit 37 de bilete, specificându-se că accesul se face pe baza unui tabel nominal.Toate bune şi frumoase.

Problemele au început când un bodyguard Cinema City prea zelos a cerut acte de identitate pentru accesul la film şi, într-unul din cazuri, pentru a face dovada că unul dintre spectatorii grupului are 18 ani, deoarece acesta dorea să intre la un film care avea audienţă “peste 18”.

O altă problemă – şi, de aici şi “scandalul” – a fost faptul că, după ora 22, mall-ul se închide şi, odată cu el, scările rulante şi lifturile pentru persoane. Din pricina faptului că filmul la care a fost grupul de persoane de dizabilităţi s-a terminat mult după ora 22, problema a fost destul de serioasă pentru cei aflaţi în scaun cu rotile. Până la urmă bodyguard-ii de la City Cinema au găsit soluţia transportului cu un lift de marfă. Fireşte, toată situaţia a fost neplăcută pentru cei implicaţi, dar de aici şi până la a titra “umilinţă” pe burtiera unui post de ştiri e drum lung…

Un drum pe care, de dragul senzaţionalului, unii îl parcurg mult prea repede, fără a lua în considerare împrejurările unei întâmplări şi fără a cere, într-o primă fază, părerea celor acuzaţi, lucru care mi se pare nu doar trist cât şi foarte neprofesionist!

De bună seamă, atunci când organizezi un eveniment, te interesezi de absolut toate detaliile, cu atât mai mult cu cât evenimentul tău se adresează unor oameni cu dizabilităţi. Oricine ştie că mall-ul are program până la ora 22 şi e cumva logic să presupui că, odată cu închiderea uşilor, se vor opri şi scările rulante şi e evident că lucrul ăsta nu a fost făcut de organizatori, indiferent de bunele lor intenţii.

Indiferent dacă biletele erau sau nu oferite gratuit de cinematograf, cei care merg la film trebuie să respcte regulile. Adică dacă ţi se cere buletinul pentru a confirma că ai peste 18 ani la un film care impune limita de vârstă, îl arăţi. Dacă accesul se face pe baza unei liste nominale, e firesc să te legitimezi. E atât de simplu şi asta nu înseamnă că dacă respecţi nişte reguli eşti, cel puţin în acest caz, supus unei umilinţe.

Restul e, din păcate, doar jurnalism ieftin.

Epilogul istoriei de faţă e fericit, totuşi: ambele părţi au acceptat neînţelegeri în comunicare, Cinema City pentru că nu a comunicat explicit că există 37 de bilete nu intrări nelimitate pentru 37 de persoane, iar organizatorii că s-au grăbit cu acuzaţiile . Mai mult, se va organiza un training pentru cei din personalul Cinema City, în aşa fel încât aceştia să poată fi mai atenţi cu persoanele cu dizabilităţi . Mai mult, se pun bazele unui parteneriat între cinematograf şi organizatorii taberei – bun PR, până la urmă, pentru ambele părţi. Totul e bine când se termină cu bine.

Restul e doar goana dupa senzaţional a presei noastre.

Săptămâna trecută, Prinţesa Urbană se plângea pe facebook de… caimac, cum că i se pare o sinistroşenie sinistră, groaznică, oribilă, teribilă! M-am amuzat de aşa detestare, cu atât mai mult cu cât o împărtăşeam până acum câţiva ani.

Când eram copil, cumpăram laptele de la alimentara (nu fără stat la coadă, se înţelege), apoi veneam cu el acasă şi mama îl fierbea într-o oală specială de aluminiu, cu pereţ dubli între care se punea apă. La sfârşitul operaţiunii, deasupra laptelui se forma o pojghiţă groasă de caimac pe care tata o culegea cu grijă, după care urma alergarea Ruxandrei prin casă:

Ia caimac, mănâncă, e bun, are calciu, hai, mănâncă-l!

NU!, ziceam eu de sub masă, întorcând sugestiv capul, scârbită de o asemenea perspectivă.

Hai, te roagă tata! Uite, îl împărţim!

NU!, repetam, iar şi iar, până când tata pricepea că n-are sorţi de izbândă şi mânca el pieliţa de lapte.

Şi “Nu!” a rămas ani de zile până când, într-o zi, când pusesem eu nişte lapte la fiert pentru un desert, a trebuit să culeg chiar eu caimacul. Împinsă de curiozitate, am gustat şi… mi-a plăcut! De-atunci mănânc caimac… dar nu prea mai fierb lapte! :)

Alte mâncăruri care mă umpleau de scârbă erau parizerul, caşcavalul şi andivele. Dacă cu primul s-a rezolvat uşor problema (foame mare, n-am gasit decât asta de mâncat, a fost foarte bun!), pentru al doilea aliment a fost nevoie de imaginaţia mamei care a scornit “mâncarea americană”, adică mi-a făcut caşcaval la capac. Dincolo de faptul că mâncam ceva extra cool, desigur, mă distra foarte tare partea cu întinsul şi nu mi-a trecut prin minte să întreb care-i ingredientul principal. Am aflat abia prin gimnaziu şi de atunci mânânc şi caşcaval “natur”. Cât despre andive, nu-mi lipsesc decât rar din frigider.

Nici cu ciorba de burtă n-am avut o relaţie prea bună fiindcă nu suport oţetul iar fâşiile de burtă mi se păreau detestabile, de asemenea. Până pe la 20 de ani când, pe nişte munţi fiind, la cabana la care cu ceva greutate am ajuns, singura ciorbă rămasă în meniu era cea de burtă. Păţăşti!, cum ar zice prietenii mei din Cluj. Şi uite-aşa, de unde până atunci consumasem doar smântâna comesenilor care-şi comandau renumita ciorbă, atunci am mâncat şi eu şi a devenit una din favoritele mele.

Nu suport, în continuare, grăsimile (untură, carne, peşte gras, pieliţe şamd), cremele cu unt, sfecla, maioneza (dacă nu ştiu cine şi cum a făcut-o) şi detest profund icrele şi bamele.

Şi, desigur, cu câteva excepţii, ciocolata. Dar asta e o altă poveste.

A! Am scris postul ăsta ca reminder şi imbold: de azi am (re)început dieta! :))

Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.

Am o mulţime de Ioni şi Ioane în preajmă, aşa că mi-e drag să le urez tuturor La mulţi ani! azi, de ziua numelui lor! Din păcate, se pare că pentru Ioane s-au scris mai puţine cântece decât pentru Ioni, ceea ce mi se pare uşor nedrept, fiindcă ionii mi-au complicat existenţa în orele de chimie, iar Ioanele nu! Mai ţineţi minte? Simplă, dublă şi hidrogenată! Brrrr!

Cu toate astea, eu am găsit două posibile dedicaţii pentru sărbătoritele de azi, după cum urmează:

şi

Pentru Ioni, cum spuneam, compozitorii au fost mai generoşi.

sau

şi

Petrecere frumoasă! :)

Într-un sondaj realizat de WINMR la nivel mondial, România ocupă ultimul lor în topul fericirii, alături de state ca Palestina sau Georgia. Dincolo de faptul că fericirea e o noţiune mai mult decât relativă, sondajul nici nu a presupus vreun studiu ci doar întrebarea “Sunteţi fericit/ă?” cu variantele DA, NU, Nu ştiu/Nu răspund.

Cam aşa:

Să fie, oare, românii cei mai nefericiţi de pe lumea asta?! Cel mai probabil, NU, altfel ar trebui să mergem pe stradă ferindu-ne tot timpul de cei care se aruncă de la balcoane şi am dezvolta nişte depresii care ne-ar împiedica să… orice!

Credem, noi, despre noi, că suntem foarte nefericiţi, însă? DA! Fără nici un dubiu, avem gena plânsului de milă în ADN-ul naţional, iar mass-media se străduieşte, pe cât se poate, îmi pare, să accentueze această stare. De ce spun asta? Pentru că ieri şi azi m-am uitat la cele două principale televiziuni de ştiri şi singurele “ştiri” pozitive pe care le-am văzut au fost fix trei, şi anume: români care câştigă 14.000 de euro pe lună (câţiva, şi nu în România), românca aia care a trecut de preselecţii la Vocea României, varianta din Germania şi numirea unui cardinal român la Vatican. Atât!

În rest, am văzut aşa:

– scumpiri, corupţie, crime şi alte ghiduşii penale,

– un primar care n-a primit fonduri pentru canalizare dar a primit vreo 200.000 de euro ca să facă un parc. La sat! Parc! OK? Cine comenta ştirea asta? Lavinia Şandru şi un deputat sau senator “rătăcit” pe’acolo. Pafarişti amandoi.

– muuult live de la înmormântarea unui minoritar din Bărbuleşti, o ţigănie sinistră, şi la propriu şi la figurat, cu un tir mortuar şi lăutari alături de sicriu,

– eliberarea din închisoare a unui profesor acuzat de viol,

– eliberarea unei beizadele, fiu de bancher, care a produs un accident soldat cu doi morţi şi trei răniţi, pentru că s-a urcat băut în BMW-ul lui de fiţe, un X5, un incendiu,

– accidentul lui Mircea Lucescu (rar mi-a fost dat să asist, la Realitatea, la atâta părerism ca în acest caz, jurnalista din studio a fost deplorabilă),

– un nene bătut de poliţişti până a murit,

– o starleţică mulatră care s-a pârlit de la nişte proceduri menite s-o slăbească şi să-i reducă vergeturile,

– un braconier împuşcat în gât (sau poate asta e o ştire pozitivă, totuşi?),

– o puşcăriaşă care a rămas gravidă, o turistă care a fost violată şi, colac peste pupăză, acest clip de maxim interes naţional:

La toate astea se adaugă faptul că n-o ducem prea bine din punct de vedere economic, iar in parlamentul României se discută doar legi teribil de importante precum scoaterea în afara legii a fluturaşilor care fac reclamă la saloanele de masaj erotic.

Şi atunci, dacă ăsta e peisajul prezentat de mass-media, fără excepţie, cum naiba să fim fericiţi?! Doar cu aghiazmă îmbuteliată?!

PS în general nu mă uit la TV de ştiri, dar am suportat aceste două zile ca să văd dacă mi se confirmă teoria. Se.

Multă lume a venit aseară la avanpremiera Happy Feet 2 de la Cinema City, sala IMAX (thx, tiza mea de la Oxygen!), să vadă continuarea muzicalului animat cu pinguini dansatori.  Nu-mi mai aduc aminte mare lucuru din prima parte, dar aveam chef de distracţie şi, de ce nu?, să-i revăd pe bloggerii bucureşteni – ghiciţi subiectul discutat înainte să înceapă filmul! :D

Happy Feet 2 e un film haios, iar Erik, copilul Gloriei (Pink) şi al lui Mumble (Elijah Wood), e “chick magnet”: super, ultra, mega drăgălaş, chiar dacă e băiat şi are voce de fetiţă.

Erik nu prea ştie să danseze şi nici nu pricepe foarte clar de ce ar face asta, dar nici care e scopul lui în viaţă, aşa că, alături de alţi doi pui de pinguin imperial – Boadicia şi Atticus – şi unchiul Ramon pleacă spre Adélie-Land, acolo unde-i întâlnesc pe primarul Lovelace şi pe pinguinul zburător Sven, care devine eroul micului Erik.

Urmează o serie de peripeţii cu morală, menite să-i înveţe pe micii spectatori că e frumos să ajuţi elefanţii de mare aflaţi la ananghie, indiferent de riscuri, că lucrul în echipă e  singurul care poate salva situaţia, că skua sunt nişte mini-vulturi răutăcioşi care ar hali pinguini (deşi în realitate n-au tupeu să-i atace) şi că încălzirea globală afectează ecosistemul pinguinesc. Şi, desigur, că pinguinii sunt mari dansatori şi cântăreţi.

N-am priceput melanjul muzical, de la operă la Papa Oom Mow Mow şi de la Queen la Dragostea din tei, dar cred că misiunea responsabililor de coloana sonoră a fost “cu de toate”, ca la shaorma, să fie câte ceva pe placul fiecăruia.

Totuşi, imnul de amor filial al lui Erik pentru Mumble a fost cam mult, serios. În schimb, am apreciat apariţia celor doi krilli, Bill şi Will, un fel de creveţi, care se rup de bancul lor pentru a porni o viaţă pe cont propriu şi reprezintă echivalentul lui Scrat din Ice Age.

Filmul se vede bine 3D la IMAX, iar la sfărşit, ca bonus, spre sală s-au năpustit o mulţime de bule pline cu aer pe care le-am “spart” cu degetul. Very funnee, cum ar zice Sven. Ce m-a distrat e că la final, după film, toţi copiii tropăiau ca Mumble, deci lor sigur le-a plăcut.

Ceea ce vă doresc şi vouă!