E generoasă și nesfârșită tema Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul ăsta, căci Iubirea e altcumva pentru fiecare, după sufletul și asemănarea-i.
Iubire 2017 este o declarație pe care o fac Festivalul, organizatorii, artiștii și tot publicul care se adună în săli, mai convenționale sau mai puțin, pe străzi, în lăcașe de cult, în piețe sau se pitesc la umbra c-o  cafea, pe terase.

Iubire 2017 este o reacție la razna de pe străzile altor orașe, din alte săli de spectacol sau lăcașe de cult din lumea asta unde ura a luat locul rațiunii și s-au irosit vieți.

Iubire 2017 este un semnal de alarmă, un nou t zero de la care să pornim pentru un prezent mai tolerant, mai îngăduitor, mai preocupat de găsirea binelui și frumosului la cei din jur și la fiecare dintre noi.

Iubire 2017 este și despre Ion + Ion sau Maria + Maria, de ce nu?, despre elefantul care oferă flori șoricelului de care îi e frică, despre mirosul înnebunitor al teilor din Sibiu, despre dansul în ploaie, noaptea, la Clubul Festivalului, despre 600 de voluntari din toate colțurile lumii, veniți, da!, din iubire pentru sărbătoarea artelor spectacolului, despre ochii măriți de încântare și uimire ai fiecărui copil care vede artiști pe stradă.

Iubire 2017 este.

Bun găsit, miracole!
Să înceapă magia!

***
(La mine e și despre iertare zilele astea. O să încerc!)

Nu știu cum, dar anul ăsta sensibil mai mult decât în alți ani, n-am perceput deloc trecerea unei săptămâni de TIFF. Chiar azi dimineață, în timp ce autocarul care mă ducea (la 6 a.m., după două petreceri!) către Sibiu, c-o ultimă trecere (de data asta) pe lângă ???Florin Piersic???, mă gândeam că parcă mai ieri îmi luseam în primire badge-ul si kit-ul de bun venit, apoi am clipit de câteva ori și puf!, e gata! Sigur, cum Zilele Filmului Românesc abia au început, Alain Delon vine abia azi, și mai sunt zeci de proiecții plus gala și alte petreceri, sărbătoarea filmului din Cluj continuă pentru încă trei zile, e gata doar pentru mine. Și niciodată nu mi-a părut atât de rău că plec.

La TIFF anul ăsta au fost câteva filme și documentare numai bune de ridicat și discutat aspecte aflate pe agenda publică – familia tradițională mai mult sau mai puțin fericită, homosexualitate, drepturi egale și, da, politici și politică. V-am povestit de The Party, o satiră chirurgicală care se ia și despre politica din UK, acum vorbesc de un documentar spaniol, Politica, manual de instrucțiuni (Política, manual de instrucciones), urmat, la TIFF, la ambele proiecții, de dezbmihnea ateri. Admit onest că, din motive pe care n-am să le fac publice aici, la prima dezbatere n-am stat. M-am dus, în schimb, ieri, la Casa de Cultură a Studenților, după proiecție, la discuția din seria TIFF Lounge cu Dacian Cioloș, Vlad Voiculescu și Mihnea Măruță.

Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!

Ieri am văzut trei filme și-un documentar la TIFF, deci am avut chiar o zi plină – cu un film mai puțin decât aș fi vrut să văd, totuși. Vă povestesc despre ???Familia mea fericită??? pentru că avem un context național cu familia și pentru că e genul de film care poate naște dispute interioare. Sau măcar niște întrebări. Și pentru că, deși e o coproducție Georgia-Germania-Franța, abundă de prejudecăți și clișee îndeobște  autohtone. ???Nu se face???, mă-nțelegi?

La TIFF e adesea complicat să alegi între filme, uneori e aproape ca o loterie, chiar dacă afli dacă ai câștigat sau ai pierdut doar din discuțiile celorlați despre filmul pe care l-ai ratat. Aseara am avut de ales între un coreean, la Open Air în Piața Unirii, Metropolis la Bonțida și, în fine, The Party la Florin Piersic. M-am dus la ultimul, și mi-a plăcut atât de mult încât, deși eram hotărâtă să rămân și la următorul, am plecat, de teama să nu fiu dezamagită după ce tocmai vizionasem.
De altfel, și discuțiile de după, în gașcă, la Casa TIFF, au fost tot despre film. Da, ne-a plăcut tuturor.

Weekend la Castel e o tradiție TIFF care nu lipsește în nici un an din agenda mea. Întâi pentru că mi se pare spectaculos locul (castelul și domeniul de la Bonțida), da, chiar și după atâția ani de TIFF și EC, și apoi pentru că acolo organizatorii aleg mereu filme speciale. Anul ăsta, în prima seară, a fost vorba de Roar (1981), probabil cel mai periculos film făcut vreodată și, probabil, cel mai scump home-made, 17 milioane buget cu vreo 2 milioane încasări.

În același timp, e genul de film care azi n-ar mai putea fi făcut pentru că safety și alte sindicate.
Iar mie mi-a plăcut la nebunie toată producția, chiar dacă, fie vorba între noi, e o dileală maximă. Sau poate tocmai de-aia mi-a plăcut!

Am câteva tradiții la TIFF. Despre unele am povestit – foarte pe scurt – aici, pe altele le țin doar pentru mine, și pe una o împărtășesc pe blog. Este vorba de muzică. Am descoperit la TIFF (da, la TIFF!) câteva trupe care au ajuns în playlist-ul obișnuit de pe deezer și, prin urmare, sunt mereu atentă la ce concerte aduc. Și chiar dacă uneori se suprapun cu filme pe care trebuie neapărat și musai să le văd, îmi notez frumușel, caut, mă documentez, ascult, și adaug pe lista favoritelor. Iar dacă vreți să știți ce putem descoperi anul ăsta în materie de muzică tiffească, vedeți mai jos ce-i în program.

Am avut câteva săptămâni foarte pline, cu foarte mult de lucru și din povești cumva diferite (macroeconomie și cultură!) și a fost cumva firesc ca orice moment de respiro să fie exploatat prin somn sau citit/văzut ceva mai degrabă light, un răgaz cât de cât.
Prin urmare, când am primit invitația la un atelier de dans contemporan, deși e forma mea preferată de expresie artistică, primul impuls a fost să spun ???Îmi pare rău, nu pot???.

Ieri, la ora când ar fi fost copii în clase, tavanul holului unei școli s-a prăbușit. Copii nu prea erau în școală pentru că e Săptămâna Altfel, dar patru fetițe se aflau într-una din clasele de pe etajul respectiv. Nu mi-e prea clar de ce și cine le supraveghea, o să aflăm, probabil.
Cert e că toată întâmplarea ar fi putut să aibă urmări catastrofale și e doar un noroc imens că tragedia a trecut pe lângă. Milimetric.