În vreme ce noi dezbatem Legea Toleranței, doctorate plagiate, Vișinești de 90 de ani condamnați la pușcărie pentru 20 de ani, rostul sau nerostul zilei amorului comercial și câte și mai câte, jumătate din populația României este afectată de sărăcie și 54% din cei care se află în mediul rural nu au nici o ocupație.

Copiii lor sunt, la rândul lor, condamnați să facă parte din statistici la fel de triste dacă nu vor avea parte de educație. Așa deficitar cum e sistemul nostru de învățământ, cu scoli insalubre și profesori slab pregătiți (în special în mediul rural), tot reprezintă o opțiune infinit mai bună pentru copii, dacă alternativa e analfabetismul și tot ce derivă din asta.

Sunt cifre pe care le-am primit într-un comunicat de presă de la World Vision România, alături de un infografic și alte detalii pe care le redau mai jos. Poate vreți să le știți.

Alexandru Vișinescu, fost comandant al penitenciarului Rm. Sărat, a fost astăzi condamnat la 20 de ani de închisoare. Cu executare. Are 90 de ani și patru luni și, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieți împărțind ???dreptate???, dispreț și pumni deținuților aflați în ???grija??? sa, ajunge, la rândul său, un deținut.

Am văzut (citit) azi niște chiote de bucurie în legătură cu asta dar nu văd motivele, sincer. Sigur, e drept ca oricine să plătească pentru ce-a făcut și nu există dubii că Vișinescu are pentru ce plăti, dar ce satisfacție întru facerea dreptății poți să simți când condamnatul are peste 90 de ani și, cel mai probabil, o să prindă mai puțin de un an în pușcărie.

Succesul. E în firea noastră să-l căutăm. Dar prea mult timp am așteptat să ni se spună unde-l găsim. Am zis că e pus de-o parte pentru unii. Sau undeva prea sus ca să-l atingem. Că trebuie să pleci din țară. Sau să rămâi, dar la putere.

Admit că nu-mi sunt străine câtuși de puțin gândurile astea. Că m-am gândit să plec. Dar, în timp ce luam în considerare varianta asta, nu m-am oprit din a mă ambiționa să merg pe drumul meu, în felul meu.

Lume indignată pe FB fiindcă un malac i-a tras două smetii unei fete, într-un bar, la Straja, sub privirile impasibile ale unui jandarm montan (aflat în afara serviciului) și ale câtorva consumatori la fel de impasibili.

Pe bună dreptate e indignarea, dar și cam ipocrită.

După zăpada mare de acum două săptămâni, inconștientul de Cismaru sugera că poate ar fi o idee bună ca cei care primesc ajutor de la stat, dar care sunt bine-mersi apți de muncă, să facă niște muncă în folosul comunității. Și-a luat-o de nu s-a văzut de la vajnicii apărători ai statului… degeaba!

La fel și cei care au avut tupeul să sugereze că poate nu e cazul ca statul să-ți ia zăpada și gheața de pe trotuarul din fața blocului sau a curții tale. Ca să nu mai zic că poate și ar trebui să-i amendeze pe ăia care n-o fac.

Ieri, Petreanu remarca pe FB că ăia de au vorbit mai mult de 24 de ore pe zi la telefon ca să-și încarce cartelele sau să-și ia nush ce telefoane pe puncte sunt, de fapt, niște hoți patetici și că e scandalos cum e apărată cultura furtului în țara asta:

Da, clădirile părăsite mi se par fascinante. Nu știu cum să explic de ce. Poate pentru că poartă în ele energia vremurilor apuse, a celor care le-au trecut pragul cândva, poate fiindcă le populez imaginar și îmi fuge mintea la povești rostite sau tăcute, sau poate pentru că mă gândesc, pragmatic, la ce s-ar putea alege de ele, ori poate pentru că aproape mereu au numele legat de niște istorii cu iz horror și reputații înfiorătoare. Mă atrag băieții răi, ce pot să spun?!
(de altfel, acestui tip de fotografie i se mai zice și ruin porn. Sick people everywhere, right?!)

Nu în ultimul rând, pentru că îmi pare rău de ele, ca de bătrânii cerșetori aflați la colțuri de străzi fără ca mâna lor să fie măcar întinsă, dar ale căror cute, brăzdate pe mâini, pe obraji, în hainele ponosite, spun tot atâtea povești la o simplă privire.

Azi presa românească a dat chix. Iar. Un chix care a așezat pe jar, la foc mic, vreo câteva sute de mii de bucureșteni, mai ales pe cei care circulă cu metroul. Știrea, preluată ca atare de cea mai mare parte a presei, a fost că se închide stația de metrou Piața Victoriei.

Când, de fapt, dacă erau un pic atenți, ar fi putut să dea adevărata știre-bombă, click aici și o să faci stop cardiac, respectiv că activitatea Metrorex se suspendă. Nu doar în stația cu pricina, ci în toate stațiile.

Îl redau, integral, așa cum l-am primit acum câteva secunde pe mail, după trei solicitări făcute în decurs de o oră. E comunicatul oficial al Metrorex, reacția pe care toți jurnaliștii ar fi trebuit s-o caute ÎNAINTE să publice o știre alarmistă și, după cum vedeți, nefondată:

Anul trecut am primit un ghiveci mic cu un trifoi mic. A venit împreună cu invitația la un party Guiness, unul la care nu m-am dus fiindca… ahem, mână în ghips – aplauze pentru impiedicata de mine!

Eram convinsă că planta n-o să reziste, părea foarte firavă. Nici nu m-am obosit să-l mut într-un ghiveci mai mare, cu pământ ca lumea, ci l-am lăsat în căsuța lui de plastic: descurcă-te!

Una dintre cele mai importante edituri din Marea Britanie a anunțat recent că nu va mai condiționa angajările în cadrul companiei de deținerea unei diplome care să ateste absolvirea studiilor superioare – mai multe aici.

Eu, una, nu prea cred în diplome ci mai degrabă în aptitudini, atitudini și experiență, dar nu mai puțin adevărat e că anii ăia de facultate îți pot oferi ceva mai multe premise pentru a începe cu dreptul în profesia aleasă.

Dar să vedem ce părere despre necesitatea (sau nu)  a diplomei au managerii unora dintre agențiile românești de PR – și mulțumesc, doamnelor și domnilor, pentru răspunsuri!