Mi se pare incredibil și, în același timp, cam trist, că există o întreagă discuție legată de prețul curselor Uber în noaptea de Revelion, mai ales după ce compania a anunțat clienții că prețurile vor fi mai mari. Cerere mai mare – preț mai mare. E economie de bază, de-aia care se învață în liceu. Și e – scuze pentru așa vorbă mare la început de an! – logic!

Și a fost Crăciunul! Poze cu brad, bucurii, nepoți și bunici, prieteni, pulovere de sezon, masă bogată, salata decorată. Pe lângă astea, firește, generozitate și fapte bune.

Am fost și eu provocată, la rândul meu, să dăruiesc bucurie cuiva. Am ales să fiu complicea unei mame în a oferi copiilor ei, de 2 și 10 ani, cadourile pe care aceștia și le doreau. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut și să iau ce-a fost nevoie pentru ca una dintre babele mele să aibă o zi specială de Crăciun. Fac asta de câțiva ani, oricum.

M-am tot gândit zilele astea la tradițiile de Crăciun. Ce mai e tradițional și ce mai reprezintă tradițiile în cotidianul nostru cu alergat de colo-colo pentru mancare, brad, cadouri, înjurat traficul, apoi gătit casa, gătit masa, mâncat mai mult decât e cazul și, aproape inevitabil, zăcut.

N-am apucat să fac mai nimic pentru Crăciunul ăsta. Am luat ce îmi trebuie pentru puținele lucruri pe care le gătesc ???tradițional??? în perioada asta: friptura cu fructe, salata de andive, cozonacii mei mici în formă de briosă, pâine de casă. Atât. Brad nu fac. Mi se pare deprimant să am unul de plastic, mi se pare încă și mai deprimant să-l arunc pe cel natural la finele sezonului sărbătoresc. Coronițe și o creangă mai sănătoasă la care să nu ajungă Maxine Jazz plus alte câteva decorațiuni și beculețele, dacă-mi amintesc pe unde le-am pitit. Dacă nu, nu!

Am văzut mai multe încercări de capitalizare post #colectiv, de la industria asigurărilor și până la mass-media, trecând și pe la antifumători, că, vezi Doamne, dacă fumatul era interzis…

Dar, de departe, cea mai infectă dintre ele, de departe, este pretinsa păsare a unui designer de încălțăminte care, la Bucharest Fashion Week, și-a acoperit manechinele cu folie de aliminiu, exact ca cea folosită de echipele de medici pentru victimele din Colectiv. Și, dacă nu era destul de evidentă trimiterea, Eugen Olteanu și-a intitulat și colecția tot Colectiv, ba a scris asta și pe peretele din spatele podiumului, ca să nu existe vreun dubiu.

A fost – încă e – o perioadă foarte aglomerată pentru mine, chiar un pic mai mult decât mă așteptam. Nu mă plâng, e bine când ai de lucru și îți place ceea ce faci, doar că, iată, fix în lună aniversară, blogul a fost un pic văduvit de atenția și timpul meu. Sper să nu mai fie!

Tocmai de-asta, o să anunț mai jos câștigătorii seriei de concursuri organizate aici cu ocazia aniversării de cinci ani. E o tradiție să ofer daruri cititorilor cu această ocazie și am făcut-o în fiecare an, ca o mulțumire pentru timpul pe care îl acordă parcurerii rândurilor de printre rânduri. Și un ultim dar, vedeți mai jos despre ce e vorba!

Când ești freelancer (toată lumea crede că) poți să-ți faci programul după propriul tău plac și fiecare zi e, mai mult sau mai puțin, un fel de dolce far niente. Te trezesti, o arzi pe net, mai muncești un pic, ieși la o plimbare, o mai arzi un pic pe net, mai trimiți un mail, mai citești o carte, ieși la o bere (moka, desigur, că ești și blogger), vii acasă, dormi până târziu a doua zi. Și nu e așa. Oh, de fapt nu e deloc așa, fiindcă freelancerul, practic, nu prea pleacă acasă când se termină programul fiindcă el nu are un program care să se termine!

Prin urmare, abia aștept perioada relaxată a sărbătorilor de iarnă să lenevesc pe canapea ca o pisică, cu cărți și filme. Sigur că o să fie și latopul pe-acolo, sigur că o să mai și lucrez una-alta, dar tot urmează câteva zile fără termene limită. Și multe filme tematice, chiar și Home Alone, orice îmi dă un reset și mă pregătește pentru anul care vine!

Mereu m-am gândit că, de fapt, plăcerea de a dărui nu este, cu adevărat, o formă de generozitate ci un soi de mic egoism. Știu, nu sună prea măgulitor, dar e atât de fain să faci bucurii celor de care îți pasă! Și nu e neapărat nevoie să fie ceva cu super valoare ci și lucruri simbolice, cele care îți arată că te-ai gândit la dăruit și că îți pasă, că ai vrut să-i faci o bucurie.

Și, da, îmi place să fac daruri prietenilor, inclusiv pentru că mă bucură și pe mine bucuria lor.

S-a răspândit azi pe net textul de la Casa Jurnalistului despre afacerea ȘincaiLeaks  – foarte mișto titlu, apropo – liceul din Cluj-Napoca unde elevii au făcut un grup pe FB în care postau meme-uri cu profii lor, iar profesorii au aflat, s-a lăsat cu anchete, note scăzute la purtare și un scandal care a rămas în memoria colectivă.

În vară, la TNRS, Bogdan Georgescu punea în scenă Antisocial, o piesă care tratează fix acest subiect. N-am apucat s-o văd, abia acum, pe 14, la ARCUB, în București, dar știu despre ce e vorba, cum e făcută și mai știu că până va (re)veni în București, va fi parcurs, în turneu, 20 de orașe din țară.

Spectacolul durează cam o oră și a fost urmat, peste tot, de o dezbatere despre relația părinți-elevi-profesori-sistem moderată de Vlad Tăușance. S-au adunat astfel o seamă de păreri, trimise apoi bloggerilor și presei și despre care, iată, n-am găsit răgaz de scris decât acum.

Cu cât e evervescența cu beculețe și hărmălaie mai mare, cu atât aș vrea liniște și tihnă în perioada sărbătorilor! Când încerci să ajungi în Piața bucureșteană de Crăciun și te împiedici de mulțimea de căscați de n-ai pe unde să te strecori, ți se ia aproape de tot, la fel când asculți a 165763746-a oară vreun colind american.

Și, cu toate astea, când hărmălaia se liniștește și îmi recapăt orașul, când e ordine și curățenie în casă, scot decorațiunile de iarnă iar mirosul de cozonac și pâine de casă dau buzna în sufragerie… îmi place Crăciunul! Și, desigur, mai sunt și cadourile!

Zilele trecute am fost la un eveniment cu ștaif al industriei în care cu drag îmi fac veacul. Mă rog, nici eu, nici industria – în formula ei autohtonă – nu avem chiar așa mare vechime, dar ăștia 14 ani care au trecut de când fac comunicare nu-s chiar puțini!

Problema e că îmi vine să zic niște chestii deranjante – știu! – și după aia mă gândesc că poate ar trebui să văd lucrurile bune, deh, ca în PR, și după aia îmi spun că poate totuși ar trebui să nu tac fiindcă, na, zicem că vrem schimbare, nu?

Și, vorba reclamei, nu mă pot abține! Prin urmare, trei chestii care m-au scos din săritele mele și asupra cărora poate se cuvine un moment (sau poate mai multe) de reflecție.