Fred Cook nu pare un CEO obișnuit. E relaxat, deși conduce un grup de comunicare cu birouri în multe țări, și e parte dintr-o profesie în care zilnic apare ceva neprevăzut, ceva urgent. Sigur, experiența extinsă de viață și de lucru în agenție își spune cuvântul: are încredere în echipa lui și în faptul că, orice s-ar întâmpla, există o rezolvare.

A avut numeroase joburi, de la portar până la vânzător într-un magazin de pielărie, în Italia, a văzut lumea, a predat engleză, a lucrat pe un vapor și a condus acasă șoferi prea beți ca s-o mai poată face singuri. La 36 de ani, a luat câteva cursuri de PR și a încercat să găsească un job, dar cum asta nu s-a întâmplat, a început să lucreze ca un freelancer, promovând prieteni și mici afaceri. În câteva luni a reușit să aibă o listă de clienți suficient de impresionantă și a primit un job la Edelman: Account Mannager pentru KFC. Șase luni mai târziu, era sunat de un headhunter și recrutat pentru o agenție mică, Berkhemer and Kline, care a fost cumpărată de Golin (pe atunci și Harris) la scurtă vreme.

Așa și-a început Fred Cook drumul spre cea mai înaltă poziție globală la Golin.

Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.

Sunt curioasă ca o pisică și, uneori, simt că, la capitolul ăsta, n-am depășit cu mult vârsta la care m-am apucat să dezmembrez vechiul aparat de radio Gloria ca să văd eu unde stă Angela Similea. Am fost oprită la timp, totuși, aparatul a supraviețuit, iar eu m-am concentrat asupra altor obiecte din casă, spre disperarea părinților.

Poate de-aia sunt fan How It’s Made, emisiunea de pe Discovery, și de-aia primesc cu entuziasm și onorez invitațiile de vizitat diverse fabrici. În episodul de azi sau, mă rog, de săptămâna trecută, am fost la fabrica Philip Morris (PM) de la Otopeni.
Nota: Așa cum vă puteți imagina, în fabrica Philip Morris de la Otopeni se fac țigări. Dacă subiectul vă face să tușiți ori să pufniți, aveți opțiunea de a vă opri din citit.

Un studiu publicat recent de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, intitulat Better Life Initiative, a calculat care sunt preocupările principale ale populației la nivel mondial. România nu e membră, prin urmare rezultatele au fost calculate în funcție de un număr mic de răspunsuri.

Totuși, chiar și așa, nu am putut să nu mă amuz (cam trist, așa) pentru că, aparent, pentru români ar conta cel mai mult… educația! În vreme ce restul Europei (și al lumii civilizate) pun pe primele locuri Satisfacția vieții și Sănătatea, românii consideră că educația! Asta în contextul în care mai mult de jumate nu citesc nici măcar o carte pe an și au lacune grave în ceea ce privește scrierea corectă în limba maternă!

Iar că pe ultimele locuri la români se situează, în ordine: Civic engagement, comunitatea și condițiile de locuit. Cam trist.

A! Și am găsit și asta:

Fac parte din categoria celor care preferă să fotografieze infinit mai mult decât să fie fotografiați. Nu știu să pozez, nu mă amuză chestia asta, iar cele mai multe fotografii cu mine care mi se par acceptabile sunt făcute fără ca eu să știu. Îmi place, în schimb, să fac poze!

Prin urmare, moda selfie nu m-a prins prea tare… deși am observat, totuși, că din ce-și face omul cu mâna lui ar putea rezulta o poză mai reușită decât a altora. Mă rog, sunt si modestă! Argumentul suprem, însă, e că poți să-ți faci câte selfie-uri din astea vrei tu si să alegi sau să nu alegi nici măcar una, iar restul imaginilor caraghioase cu tine să fie șterse din memoria telefonului ca și cum n-ar fi existat niciodată!

… is huge! Mai multe evenimente, mai multe spații, mai multe proiecte și ateliere. Pe scurt, cu cifre, 130 de designeri și 150 de lucrări și, pe parcursul celor zece zile, între 15 și 24 mai, vor avea loc peste 25 de evenimente și prezentarea celor mai bune proiecte din object design, fashion, arhitectură, urban planning, grafic design, branding și ilustrație, și artă de la ediția trecută și până acum.

Fără să fiu vreo pasionată de decorațiuni interioare ci mai degrabă comodă și preocupată de confortul în propria casă, răsfoiesc uneori pagini virtuale cu idei de aranjat spațiile nu prea întinse din casele oamenilor. Apartamentul meu are două camere dar, cumva, în timp, a devenit neîncăpător, mai ales din pricini de haine, cărți, pantofi și încăpățânarea mea de a păstra biblioteca desenată de mine. E drăguță, dar complet nepractică, așa că a trebuit să pun rafturi suplimentare pentru cărți în altă parte!

Prin urmare, prea multe schimbări nu am a face: oricât de bine aș încerca să organizez lucrurile pe aici și oricât aș arunca din ele din când în când (vine acuma o tură serioasă de golit casa, ca în weekend mi-am propus program administrativ), spațiul e tot cât e!

Totuși, există un loc în casă unde pot să mă joc cât de cât (deși nici acolo prea mult): balconul.

Știți fragmentul ăla din Alchimistul, cel pe care-l citează toată lumea fiindcă pare înțelept? Ăsta: ???Când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău???. Ei bine, în afară de cazul în care suferiți – fatal! – de fatalitate, uitați de el! Universul are treburi mai importante de făcut decât să conspire la planurile voastre. În schimb, dacă le vreți împlinite, soluția e să conspirați singuri la îndeplinirea visului vostru!
Cam cum a făcut Nina!

Oricât am crește noi și oricât ar îmbătrâni – de-acum – ei, tații de fete sunt doar niște băieți mari învârtiți pe degete de niște fetițe mici.

Așa am eu impresia uneori, că, orice-aș face, tata o să mă vadă mereu ca pe zgâria aia mititică, așezată la catedra lui peste o pernă și peste geanta lui diplomat, ca să mă văd și să pot vedea, și care, în liniștea inerentă unei lecții de istorie predată de el (adică deplină, că era un prof sever), a zis, cu voce subțirică: Tataaa, desenează și mie o pasică!

Acum un an pe vremea asta ploua mocănește și era frig. Îmi amintesc bine asta, fiindcă mă uitam spre balcon și, implicit, pe geam, tot la câteva minute. Pe balcon, la locul lui preferat, învelit într-un pled roșu, stătea Domnul Sony, cel mai bun motan din lume!