Fiindcă săptămâna trecută Maxine Jazz a compus un manifest, dar și pentru că tocmai se termină Provocarea de trei săptămâni, astăzi am decis s-o țin de vorbă pe vedetă, poate mai aflăm câte ceva din lumea pisicească. Deci, un interviu. Cu dânsa:

Da, e timpul! Timpul pentru o nouă ediție de PR Forum și, mai ales, timpul pentru ca relațiile publice să ocupe un loc la masa de ședințe a conducerii, fiindcă – newsflash! – relația dintre companie și public nu mai are un singur sens.

Să ???ai PR??? nu mai e – de ceva timp, deja! – ???o fiță??? și, pe măsură ce canalele prin care oricine își poate exprima public părerea se dezvoltă, devine nu doar o necesitate ci un fel responsabil de a face business.

Taman am văzut la un domn pe FB afișul unui marș care e programat să aibă loc azi în 60 de orașe din România și Republica Moldova iar comentariul cu care era introdus zicea ceva de genocid și de faptul că statul ar trebui să ajute mamele să fie mame și încă niște chestii!

Acesta este un guest-post de care s-a ocupat Lady Maxine Jazz from House of Gardiunor. Adică ea:

Domenico Dolce și Stefano Gabbana au acordat, săptămâna trecută, un interviu pentru Panorama, o revistă din Italia. În cadrul interviului, Dolce a zis că el a considerat că nu e ok să aibă copii pentru că e homosexual… doar că mult mai nasol:

Te naști dintr-o mamă și un tată. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Eu îi numesc copii sintetici, copiii chimiei. Utere închiriate… ăăă… mai bine o las în engleză, parcă sună mai puțin aiurea:

În vremurile mele de angajat full time, masa de prânz era, de cele mai multe ori, sărită. Cafelele cu lapte îmi potoleau prea adesea lamentările stomacului, însoțite, eventual, de niște sărățele procurate de la cel mai apropiat butic. Dacă îmi aminteam să comand ceva, de cele mai multe ori preparatul cu pricina se răcea lângă tastatură până la amiază când ritmul parcă se mai ostoia nițel. De adus de-acasă n-aveam ce, fiindcă n-aveam când să mai și gătesc. Dar asta e altă discuție.

Probabil știți că după ce l-am pierdut pe Domnul Sony m-am făcut cu un motan mic și blond care s-a dovedit a fi o pisică fetiță extrem de neastâmpărată și care a căpătat numele de Maxine Jazz. Așa arăta când a devenit pisica mea:

Tocmai m-am uitat la finala Eurovision. Nu-mi notasem pe undeva să nu uit, nici nu știam că e în seara asta, n-am urmărit preselecțiile. Am văzut pe FB că se întâmplă și am mutat și eu canalul pe TVR, cred că de curiozitate. Și nu atât pentru cântecele din finală cât pentru spectacolul organizat cu preilejul ăsta.

Taman am cetit un articol despre tendințele in marketingul lui 2020 și, coroborat cu ce scrie azi Marta la ea pe blog, m-a luat râsul. Fiindcă pe-afară se fac lucruri cu miez și cu cap, iar la noi încă se trimit comunicate de presă care nu spun nimic, iar când ceri detalii concrete ți se răspunde cu un citat din același comunicat de presă care nu spune nimic. True story, folks!

Aseară am fost să văd Aferim!, cel mai nou film semnat Radu Jude și produs de Ada Solomon, taman întors de la Berlin cu Ursul de Argint pentru regie, ceea ce nu e fix puțin lucru. Ursul n-a venit, cred ca încă se adaptează la realitățile autohtone și, oricum, probabil are multe de discutat cu Ursul ălălalt, luat de Poziția Copilului!

Aferim! e alb-negru în teorie, dar, de fapt, are mai mult de cincizeci de nuanțe de gri, ceea ce, de altfel, îl și face foarte (da’ foarte!) frumos la imagine. La sunet s-ar mai putea lucra, zic, căci pe alocuri limbajul Țării Românești de la 1835 e destul de greu de bunghit, dar posibil să fie de vină și sala.