După ce acum un an anunţa încetarea ediţiei tipărite, Newsweek, una dintre cele mai cunoscute şi vechi reviste americane (lansată în 1933), revine la print, “în ianuarie sau februarie”, după cum spune redactorul şef al publicaţiei, Jim Impoco.

Noul Newsweek se anunţă a fi un produs premium care îşi va baza apariţia pe numărul abonaţilor mai degrabă decât pe publicitate, iar tirajul este aşteptat să ajungă la 100.000 de exemplare. Înainte de închiderea de anul trecut, revista avea tiraj de câteva milioane dar pierdea 40 de milioane de dolari anual.

Ei bine, să sperăm că de data asta vor fi ştiind mai bine!

Oricum, ideea de produs premium mi se pare viitorul în presa tipărită. Ştirea online circulă mai repede şi e mai potrivită cu felul în care trăim şi consumăm informaţii, însă pentru unii, plăcerea citirii unor reportaje şi analize bune pe hârtie va rămâne o experienţă care trebuie bifată.

Mama mi-a păstrat cele două caiete tip din clasa 1, cele în care făceam liniuţe şi bastonaşe care, mai apoi, aveau să se lege unele de altele formând litere. Mă amuză uneori, când merg la ei, să i le cer şi să le răsfoiesc, amintindu-mi de momentele în care totul era la fel de simplu ca “Ana are mere”. Mai ţineţi minte asta?

Pe urmă Ana a crescut, la fel responsabilităţile şi aşteptările, iar lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate, iar liniuţele şi bastonaşele de odinioară s-au transformat în notiţe de la conferinţe, şedinţe, întâlniri. Însă, alături de asta au venit şi beneficii (de exemplu, nu mai trebuie să mănânc morcovii fierţi din supă, ha!), iar caietele… Ei bine, caietele sunt frumoase! Sunt agende a căror copertă are personalitate, o poveste şi te inspiră. Aşa cum sunt cele de la Colour.

La finele săptămânii trecute am fost, din nou, la SMS Camp, ediţia a şasea, în acelaşi loc devenit deja familiar, Porţile Regatului, şi în aceeaşi formulă de lucru şi de distracţie: companii, agenţii, bloggeri, împreună cu orgnizatorii, gaşca de la Revista BIZ. Apropo de asta, mă înclin, Marta, pentru ambiţia şi optimismul tău de a ţine la aceeaşi masă toate cele trei categorii de mai sus şi de a dedica, din când în când, câte o delicată smetie, acolo şi atunci unde e nevoie… :)

Pentru noi distracţia a început în maşina lui Horaţiu, alături de ceilalţi doi pasageri, Groparu şi Ionuţ Tecuceanu, şi mai multe nu mai spun, că ce se întâmplă în maşina lui Horaţiu rămâne în maşina lui Horaţiu!

Pentru mine dansul e expresia artistică desăvârşită. Îţi trebuie un dram de talent ca să pictezi, sculptezi, interpretezi, compui, dar dansul e în natura noastră, toţi ne mişcăm, fiecare trup are o amprentă proprie a mişcării, ticuri, posturi. Nu există bine sau rău decât atunci când rafinezi mişcarea la rang de artă şi poate să-ţi iasă… sau nu!

Guillaume Côté

Anul trecut, Guillaume Côté (Balentul Naţional din Canada) a făcut o coregrafie pe care a şi executat-o, în regia lui Ben Shirinian, un film de două minute, un omagiu adus mişcării şi corpului uman, Lost in Motion:

Îmi place România şi nu găsesc vreun păcat în faptul că e locuită ci mai degrabă în faptul că uneori pare să ne pese mai mult de capra vecinului decât de vecin şi nu realizăm că atunci când spunem că românii sunt aşa şi aşa (nu de bine) ne includem şi pe noi în această descriere. Noi suntem ţara asta. România e atât de frumoasă şi abia dacă ar fi nelocuită ar fi păcat. Ar trebui s-o iubim mai mult, atâta tot, şi să ne susţinem declaraţiile de dragoste cu fapte.

Una dintre cele mai frumoase campanii la care am participat a fost Redescoperă România, un tur de forţă prin care Petrom şi partenerii săi, dimpreună cu mulţi bloggeri români, şi-au propus să refacă harta locurilor minunate pe care le avem în ţară. Sunt sigură că sunt încă şi mai multe decât cele surprinse de noi, dar dacă răsfoiţi paginile scrise atunci găsiţi suficiente motive să iubiţi România.

Acum fix trei ani apăsam pentru prima dată butonul Publish pentru un post scris pe blogul ăsta. De atunci au apărut un pic peste 1300 de alte posturi, multe dintre ele cu o serioasă încărcătură emoţională. Totuşi, la nici un alt “publish” nu am avut atâtea emoţii ca la cel în care am deschis uşa casei mele virtuale.

Nu vreau să fac o retrospectivă a anului, nu vreau nici să public statistici de trafic, pentru mine e important să ştiu că poveştile de aici ajung (şi) la alţii şi că, uneori, reuşesc să vă fac să zâmbiţi, să citiţi o carte ori să vedeţi un film sau un spectacol care mi-au plăcut mie, să încercaţi un produs ori un serviciu, să vă aduc mai aproape felurite experienţe faine, idei şi oameni speciali.

Bunica mea a fost o persoană extrem de specială şi îi datorez mult din felul meu de a fi (partea optimistă) şi dragul de mulţi dintre autorii români, printre care şi Minulescu. Şi lecţiile de fericire. Când a plecat spre alte zări, am căutat  un volum cu poeziile lui Minulescu, să-l ia cu ea. Aşa am simţit eu că trebuie să fac.

Nu l-am găsit din prima, dar, răscolind printre rafturile librăriei din preajma casei (voiam să fie unul nou, doar al ei), am reuşit să găsesc o ultimă copie din ediţia Romanţelor pentru mai târziu scoasă de JN în colecţia Biblioteca pentru toţi. Spre mirarea vânzătoarei, am plâns, nici eu nu ştiu dacă de uşurare pentru că găsisem cartea, sau din pricina tristeţii. S-a deschis aici, la poezia asta, şi m-am gândit că e un mesaj frumos.

Înainte să încep a scrie rândurile astea, m-am plimbat un pic printre aşteptările şi concluziile generate de celelalte Social Media Camps, aşa cum se văd ele printre rânduri de blog personal. Cu bune şi cu mai puţin bune, îmi dau seama, totuşi, că anul trecut parcă eram un pic mai optimistă la capitolul aşteptări – nu de la tabără ci de la actorii principali ai spectacolului intitulat generic Social Media: companii, agenţii, bloggeri.

Probabil pentru că sunt mulţi bărbaţi pe care mamele lor îi întreabă când se însoară, maică, şi ei, să fie la casa lor, în rândul lumii, nişte americani s-au gândit să lanseze o afacere cu prietene virtuale: Invisible Girlfriend. Deocamdată serviciul nu e disponibil, dar urmează curând, se estimează că aproximativ de Crăciun primii clienţi se pot lăuda deja că au o prietenă!

Există trei variante de abonament, prietena de 10 dolari – Just Talking, de 30 – Getting Serious, şi de 50 – Almost Engaged, fiecare cu beneficiile sale de tip SMS-uri interactive, relationship status pe FB, poveste creată de beneficiar şi aşa mai departe.

Vineri am facut muncă necalificată la McDonald’s pentru a ajuta lanţul de restaurante să strângă bani şi să cumpere un tomograf pentru Spitalul de Copii “Grigore Alexandrescu”. N-a fost mare lucru ce-am făcut, dar a fost multă lume şi mi-a plăcut exuberanţa celor prezenţi, animaţi de sentimentul că fac bine.

Am pus o poză şi pe FB, cea de mai jos, şi sigur s-a găsit cineva care să comenteze că ar fi bine să nu hrănim copiii cu mâncare de la Mec.

În contextul, repet, în care cei de la Mec făceau o campanie pentru a achiziţiona un instrument scump de investigaţie pentru un spital de copii.