Şi a fost şi concertul Red Hot Chili Peppers în România, primul de pe noua Arenă Naţională, şi a fost bine, cu super atmosferă, fără înghesuială, fără aglomeraţie! Nu ştiu cum au făcut organizatorii că, pe oricine am întrebat, a intrat fără coadă la porţi, fără nervi, fără probleme. Eu am stat în tribuna şi acolo barul a fost pe cash, cu cozi mai mult decât decente.
De auzit s-a auzit bine, mai rău la început, cu nişte efecte dubioase pe vocea solistului – niţel înfundat, parcă, oricum, neclar la vorbe! – dar ulterior a fost bine. Oricum nu m-am dus ca să ascult muzică de pe un CD ci să asist şi să particip la un eveniment: senzaţia aia de live nu se compară, oricum, cu nimic, iar zecile de mii de spectatori de aseară au făcut ca atmosfera să fie cu adevărat specială.
Azi am stat mai mult cu ochii pe pereţi, uimită întrucâtva că albul cel alb pe care zugravul îl aşezase acolo acum nişte ani, prin deceniul trecut, aşa, nu mai e taman… alb. Obişnuinţa ne schimbă şi percepţia culorilor, pasămite, că, dacă mă întrebai, eu zicem că-s albi! :)
De fapt, erau un fel de grej (pentru domni: grej e un amestec de gri cu bej), iar după spălat şi amorsat pereţii se apropiau de culoarea vântului turbat.
Acum trei ani, un tânăr fotograf care se ocupa de imaginile oficiale ale Ideo Ideis se simţea atras, inexplicabil, de o serie de fotografii făcute în cadrul festivalului. S-a tot uitat pe ele, întrebându-se de ce i se par atât de speciale şi ce anume din grupul fotografiat îl atrage atât de tare, dar nu şi-a dat seama. Misterul a rămas nedezlegat.
Peste aproape un an, acelaşi tânăr fotograf se afla tot la un festival de teatru, într-un oraş de prin capătul ţării. Într-o seară a zărit o figură familiară.
Dacă n-aveţi program la toamnă, vă face unul – şi încă bun! – Toamna Orădeană, un festival cum trebuie, care creşte de la ediţie la ediţie! Cu vreo două excepţii, Gabriel Dorobanţu printre ele, deşi probabil m-aş distra de numa’ şi la un concert al trubadurului din “gara noastră mică”, propunerile Toamnei Orădene sunt de bifat, fie că vorbim de muzică clasică, dans contemporan, show de improvizaţie, rock, jazz… de toate pentru toţi! Felicitări organizatorilor pentru alcătuire şi ne-om vedea sănătoşi la Oradea cândva între 1 şi 14 octombrie! :)
Apropo de asta, pentru că vin şi cei de la Ternipe, la al căror spectacol din Bucureşti am fost şi eu acum câţiva ani, am intrat pe vechiul meu blog şi am extras postul referitor la asta, fiindcă e cu un vis de care uitasem, dar care mi-a smuls hohote de râs!
am visat! dupa nici nu mai stiu cat timp, am visat – sau imi aduc aminte ce’am visat.
am visat ca promisesem unui client institutional (real) ca alifantis si cu mine vom pilota avioanele care ii duc intr’un team building si ca eu uitasem sa’l anunt pe alifantis. dimineata, suna telefonul (chiar suna, era alarma) in draci si eu nu raspundeam pentru ca nu stiam ce sa zic dar si pentru ca faceam ordine in frigider. in frigider, unde erau numa’ cutii cu pantofi si sandale.
oamenii aia erau imbracati tiganeste si asteptau cu arme si bagaje, ma’ntelgeti, sa vina alinfatis sa le piloteze avionul. si cu mine, care io stiam sa pilotez, cica, da’ nu mai facusem asta de ceva vreme. kind of naspa. cumva, nush cum, ma uit la ceas, se schimba cadrul.
mai multi artisti de la Folk You se aflau in bucataria mea, era foarte mare, exact bucataria aia unde poa sa stea prietenii la povesti, si faceau salata de vinete. au gatit asa de prost ca m’am trezit.
pe seara am fost la ternipe, la polivalenta, cu tiganci dansand. foarte fain. eu, ca de obicei, atenta la public. mi’ar fi placut in aer liber, poate la arene, ca miroase a tei (“lasa’ma sa te miros ca mirosi frumos”), da’ a fost ok si’asa.
N-am găsit altă rimă! Ştiu. Dar e bună, fiindcă, de fapt, asta şi vreau să spun: nu daţi banii pe prostii, haideţi la Festival, adicătelea la Festivalul Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis (site | FB). Anul trecut nu am ajuns decât la conferinţa de presă şi în seara deschiderii, dar am fost sedusă de bucuria cu care vorbesc organizatorii despre Festival şi de energia excepţional de bună strânsă la Casa de Cultură din Alexandria în seara deschiderii, anul trecut. Anul ăsta voi fi acolo pe toată durata Ideo Ideis, între 13 şi 22 august.
La Ideo Ideis e vorba despre trupe de teatru formate din liceeni şi ăsta e unul dintre motivele pentru care voi merge acolo, faptul că mă bucur să văd tineri care au şi preocupări din sfera clturală. Vor fi ateliere, poveşti, spectacole, cântări şi surprize! Abia aştept!
Mai multe despre Festival, însă, povesteşte Nicoleta Gavrilă, cea care se ocupă de comunicare acolo (şi nu doar!), şi pe care am rugat-o să scrie acest Guest Post fiindcă ştiu bine cât îi e de drag evenimentul ăsta.
Ideo Ideis e genul acela de proiect cu idee bună și echipă specială. Cine a fost măcar o dată la festival poate să confirme asta.
Ideea proiectului a apărut în urmă cu 8 ani, în Alexandria, în mintea unor liceeni care voiau să joace teatru în limba română. Și pentru că, la acel moment, nu exista niciun festival de genul acesta, au organizat ei unul. La ei acasă, unde nu exita un spațiu pulbic dedicat culturii. Ea (Andreea Borțun) era clasa a VIII-a , el (Alexandru Ion) a XI-a. Au scris completat formulare de finanțare, au strâns în jurul lor oameni la fel de entuziasmați, dornici să lucreze pro bono pentru un proiect dedicat copiilor pasionați de teatru, au convins autoritățile locale că proiectul trebuie să prindă viață și l-au făcut și pe Marcel Iureș să îi susțină. Sau pe Jeremy Irons.
Un an mai târziu băteau gongul pentru prima ediție. Într-o discotecă, îmbrăcată în pantaloni negri, în fața unei săli pline de liceeni veniți de prin toate colțurile țării, a propriilor părinți și a alexăndrenilor care au decis să vină și să vadă cu ochii lor care e treaba cu festivalul acela care umpluse orașul cu “afișe sataniste??? (afișul era cu o mână care ținea un craniu, pe model Hamlet, iar unii oameni din oraș l-au rupt pentru că au crezut că au venit sataniștii în oraș).
De șapte ani, gașca Ideo Ideis bate gongul festivalului în fiecare vară. Tot de șapte ani, Ideo Ideis aduce aproximativ 250 de liceeni din întreaga țară în Alexandria și le dă ocazia să își descopere și exerseze skilluri pe care sistemul educațional nu prea pune accent, deși ele sunt deloc de neglijat. Aduce piese de teatru pe care alexăndrenii le-ar vedeam mai greu sau chiar deloc. Aduce oameni cu greutate din spațiul cultural românesc (vezi Cătălin Ștefanescu, Marius Manole, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu şi pe alţii) și îi face să revină an de an la Ideo. De drag. Tot de drag și tot an de an vin și băieții de la Iași care montează și demontează decorurile. Alexăndrenii nu mai rup afișele, ci le lipesc acolo unde se poate. Pentru că festivalul e acum un motiv de mândrie locală :)
Eu am intrat în gașca Ideo Ideis acum 4 ani și nu plănuiesc să ies prea curând. Pentru că ei îmi dau o gramadă de energie și pentru că sunt genul acela de oameni frumoși, deștepți și cu bun simț la care te uiți și-ți spui: “cum ar fi dacă ar fi mai mulți oameni ca ei????
Vă aștept cu drag anul acesta la Alexandria, în perioada 13-22 august, să-i cunoașteți personal pe toți oamenii aceștia faini și să simțiți spiritul Ideo Ideis. O să ne revedem cu siguranță și-n anii următori. Așa se întâmplă de obicei :)
Am scris acum ceva timp că simpaticii s-au reunit şi lucrează la un nou album, Push and Shove, pe care urmează să-l lanseze prin septembrie. Iată şi primul single, Settle Down. Întâi teaserul:
si apoi toată piesa (revin şi cu videoclipul, imediat după premieră) şi videoclipul:
Nu ştiu cât e de salvată acum Vama, cine a salvat-o şi de cine, dar prea puţin din boemia de odinioară mai sălăşuieşte pe nisipul nu prea fin de-acolo. Când am intrat pe “Magheru”, vineri seara, cu maşina, mi s-a fracturat retina de atâta plastic şi kitsch, întocmai ca pe vremuri în Costineşti. Un bâlci, în care ideea de stuf, sat, simplitate s-a rătăcit, probabil pentru totdeauna. Pe strada din spatele Frontiera, La John şi Bibi, pe stânga, e o curte în care mai intră lejer zece maşini. Vrem şi noi, dar nu se poate, nici pe bani, că proprietarul e căpos. Ce contează că se blochează drumul?! Nu-l interesează. Nici pe el şi nici pe alţii care parchează cum le vine şi unde le vine.
Pe “faleză”, spre Expirat, număr câţiva producători de porumb fript cu uscătorul de păr. La Amphora e prea ca-n Mamaia. La Molotov, unde e mai ok noaptea, nu se aude Vara nu dorm, dar un cetăţean turmentat se dă în leagăn şi “păleşte” vreo câţiva oameni de bine care-şi vedeau de dansul lor. Eh. Toată vama e un muşuroi, o viermuială neplăcută. Pe plajă, ziua, un şezlong e 20 de lei. Cu umbrelă inclusă. Iau, că vreau să stau la umbră, să citesc.
În prima zi, marea e curată, a doua, însă, duminică, “salata” se apropia neprietenos de mal şi nu prea departe în larg erau şi meduze. Soarele te frige de nu te vezi.
La Bibi, taratorul e la fel de bun, deşi la ora prânzului se repetă zgomotos pentru concertul de seară şi dusă-i poezia! Cina o servin la cherhana, rapane şi midii, bune, dar nu neapărat ieftine*, în damful de peşte fript pe plită. Sosul de usturoi se cam întinde, lung, inconsistent. Şi până acolo sunt afişe cu taxa pe bun simţ despre care, însă, nu ştiu unde se plăteşte, de cine şi pentru ce, dar aparent cineva a încerat să-şi însuşească B-ul din bun:
* pentru tot atâţia bani, dar în monedă bulgărească, la Dalboca primeşti cel puţin porţie dublă!
Am senzaţia că e imposibil să mai găseşti în Vamă o bucăţică de loc cu vedere la mare în care să nu te agreseze ceva, fie că e un miros ori un zgomot sau simpla idee că liniştea de odinioară s-a tranformat într-un talmeş balmeş de nedescris. Seara cam toată lumea se adună pe lângă o terasă, pe plajă ori pe faleză, unde bubuie boxele. Discret, parcă, pitite pe ici, pe colo, văd câteva afişe care anunţă Festivalul de Jazz – videoclipul de promovare, însă, îmi aminteşte de băeţii care umblau cu portavocea pe plajă în staţiunile consacrate ca să vândă bilete la şuşele cu Ţociu şi Palade:
Discuţiile mari de la orele mici lasă loc muzicii, a la la la la long long lee long long long, şi celor care încearcă o conversaţie care începe cu Ce face fata? Se dixtrează? şi un damf puturos de bere.
Cred că a fost prima dată când am plecat din Vamă fără să-mi pară rău, cu gândul la malul mării de la Sfântu Gheorghe şi Sulina. Unde e linişte şi unde nu auzi decât valurile. Şi unde, seara, cel puţin pentru o săptămână, 6-12 august, la Anonimul, adică, se văd şi filme bune.
PS Noua obsesie muzicală căpătată cu ocazia acestui drum, thx, Emilian! :p
… lansat exclusiv pe bloguri, azi, la miezul zilei. De ce această lansare, am întrebat, cu toate că ştiu că cei de la byron au mai făcut isprăvi legate de blogosferă. Iulia, PR-ul lor, zice aşa:
Am ales varianta asta pentru lansarea clipului in primul rand pentru ca ne doream ceva iesit din comun. Sa-l publicam pur si simplu pe Youtube ar fi fost un pic banal, de difuzat pe la televizor nu a prea putut fi vorba din pacate, asa ca ne-am gandit sa facem ceva distractiv cu ajutorul fanilor si, prin extensie, al tuturor celor dispusi sa ia parte la mica noastra joaca. Aici ne-a ajutat si Chinezu, alaturi de care am cristalizat ideea si cu care ne-am gandit care ar fi cea mai buna metoda de punere in practica. Apoi, si lansarea pe radio de saptamana trecuta a piesei Road Trip a venit cam din senin, am anuntat-o doar cu cateva ore inainte ca sa stie lumea sa fie pe faza. Ne-am gandit ca ar fi tare ca si videoclipul sa apara tot asa din senin pe Internet, peste tot in acelasi timp. Sau, in sfarsit, in cat mai multe locuri cu putinta.
Iată şi videoclipul cu pricina, instagramish, aşa:
Mie îmi place tare, pentru cheful şi dorul de ducă. Drum bun, aş mai adăuga! :)
Îmi place Macy Gray, îmi place vocea ei, aparent răguşită, îmi place că e zăpăcită şi mă bucur că am ocazia s-o revăd la Bucureşti, pe 11 noiembrie, într-un concert la Sala Palatului organizat de Events.
Probabil că ştiţi hit-urile I Try sau Sexual Revolution sau Oblivion şi ele nu vor lipsi din setlist. Mai puţin cunoscute, însă, sunt piesele de pe albumul Covered, lansat în 2012, o colecţie de reinterpretări în stilul ei a unor piese celebre, album care are pe el atenţionarea de “parental consent”, dar şi o variantă “curată”. Printre piesele de pe acest album se află Nothing Else Matters, Creep, Here Comes the Rain Again şi altele pe care o să le recunoaşteţi chiar şi in interpretarea originalei Macy Gray.
Biletele se pun în vânzare de mâine şi, în presale, zece zile, costă cu 10% mai puţin, aşa că profitaţi, mai ales că Sala Palatului nu are aşa multe locuri. Biletele se pot cumpara online pe www.eventim.ro, sau prin reteaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Carturesti)
Lume multă ieri, la Romexpo, pentru cea de a treia zi a Tuborg GreenFest powered by Rock the City, singura la care am reuşit să ajung pe motiv de peripluri ieşene. Am prins Evanescence, care s-au auzit brici, şi al căror concert a avut, la bis, cele două piese pe care le aştepta (şi cunoştea) toată lumea: My Immortal şi Bring Me to Life. Prima a fost coloană sonoră pentru diverse drame personale şi cred că nu-s singura care a jelit pe cântecul ăsta, iar despre a doua am aflat de la solistă că videoclipul este filmat în România – habar n-aveam!
Pauză dupa Evanescence, preţ de-o bere şi nişte floricele, poveşti cu ceilalţi bloggeri, saluturi cu unii şi alţii pe care nu-i mai văzusem de ceva vreme şi, pe la 8 şi jumate, chiar dacă nimeni nu se aştepta, Guns N’Roses au apărut pe scenă şi n-au plecat de acolo preţ de trei ceasuri şi un pic, adică ceva mai mult decât a stat, pe scena din Bucureşti, Jon Bon Jovi. De altfel, poveştile din culise spun că relatarea succesului de care s-a bucurat JBJ în România i-ar fi ambiţionat pe Axl & Co, mai ales că data trecută au dat-o rău în bară.
Oricare ar fi motivul fericitei transformări, Guns N’Roses a încins aseară – şi la propriu şi la figurat – publicul de la Tuborg GreenFest cu un show din care n-a lipsit (vezi setlist) nici una dintre piesele care i-au făcut celebri şi atât de iubiţi de public. Sigur, Axl Rose nu mai arată ca pe vremuri (50 de ani, deh!), s-a mai împlinit pe ici, pe colo, dar, indiferent de asta, vocea nu l-a părăsit iar la capitolul condiţie fizică e de invidiat, ţopăind neîncetat pe scenă vreme de trei ore, cu tricou si geacă ori sacou pe el, sub lumina fierbinte a reflectoarelor – n-are cum să fie floare la ureche aşa ceva, şi cred c-a slăbit cel puţin vreo două kilograme – iată o idee! :D
Şi publicul a fost ok. Noi am stat mai pe margine un pic, în Golden Circle, dar eu m-am dus un pic până în faţa scenei, în primele rânduri, la “saună”, ca să fac nişte poze mai bune, şi acolo se cântau toate piesele, vers cu vers, chiar şi alea care nu erau atât de celebre. S-a cântat, deci, s-a ţipat, s-a aplaudat, totul pentru super atmosferă, una care l-a cucerit atât de tare pe Axl încât, la finele concertului, după ce se aruncaseră pene de chitară şi beţe de tobe către public, şi-a aruncat şi el… microfonul! :))
(după care a spus ca roagă securitatea să i-l recupereze, fiindcă ţine la el. cumva, nu cred că l-a recuperat!)
Solo-urile celorlalţi componenţi ai trupei (Dizzy Reed, Tommy Stinson, DJ Ashba, Richard Fortus & Bumblefoot) au completat show-ul, permiţându-i lui Axl să-şi schimbe tricourile şi gecile mai ceva ca la un show de modă! La final s-a lăsat cu confetti şi My Way-ul lui Sinatra, pe drept cuvânt: ăsta a fost un spectacol their way!
Felicitări organizatorilor pentru că n-am ce să le reproşez (nu vă daţi seama cât e de rar asta!) şi mulţumiri Tuborg & Golin Harris – să mai faceţi, că mi-a plăcut!