N-am ajuns aseară la spectacolul celor de la Vertigo şi, după toate aparenţele, am toate motivele să regret acest lucru. Am, totuşi, o recenzie de spectacol de la Naoko Sakai, voluntara în Departamentul Comunicare Online al FITS, venită tocmai din îndepărtata Japonie. Fotografiile îi aparţin lui Paul Baila, unul dintre cei patru fotografi oficiali ai FITS.
I guess nobody had any specific ideas what would be happening at this performance. It’s not the ballet classic, and also seemed different from modern dancing or other contemporary dancing. Startedvery quietly and intense movement of a dancer fixed our eyes on the stage.
33-year-old, Andrei who’s working in IT industry, liked their performance very much, and said it flowed from one to another. Actually, he had a chance to talk with its choreographer before the show. He was wondering and asked her where the idea would be coming from and how could she develop the ideas, he said. Then he’s got the answer that she’s had the images of straight line and circle, and then use those ideas with dancers like put it into spiral or some other movements. He especially liked the ending, he said.
His friend, Lore who came from Sibiu said “I cried.??? Their performance touched very much, and liked the solo of a female dancer. She also talked to the choreographer, and heard that the movement came first and then music came next. She liked music as well, but realize the importance of their movements.
Actually, movement of the dancers was really stunning. They’ve had not only the skills of dancing, but also synchronicity. Having synchronicity in the dance performances is very important factor, I reckon. Everyone in performing arts field need to conscious about breathing. Actors, dancers, or singers are thinking about breathing, but controlling it is not easy than we think. Most of the synchronized movement comes from their breath. At the end of the show, we only heard the noise of the swish of clothing and their breath. They perform perfectly in tune each other. We shared a special moment, I suppose.
Silviu Purcărete este unul dintre oamenii pe care îi admir aproape necondiţionat, atât pentru ceea ce sunt cât şi pentru ceea ce oferă publicului prin munca lor. Dar, dincolo de asta, căci astfel nu e singur în această galerie personală, îl admir, de data asta total, plenar şi necondiţionat, pentru capacitatea uluitoare de a nu-şi îngrădi imaginaţia. Noi, ceilalţi, facem asta în fiecare zi. În loc să ne lăsăm imaginaţia să zburde pentru a crea lucruri şi împrejurări, îi punem oprelişti – cel mai adesea formate din bugete, lipsă de timp, şi, fir-ar să fie, logică! Şi e ATÂT de greşit!
Recunosc, sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndrăgostit iremediabil de Faust la prima vizionare. Am fost copleşită, era prima întâlnire cu marele regizor român, iar mintea mea căuta repere logice, pământene, reale, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit să fac era să stau cuminte, open mind şi să mă las sedusă, cucerită, zăpăcită. My bad! S-a întâmplat abia la a doua vizionare, duminica trecută, şi tot cred că au scris alţii mai bine decât mine*.
Desigur, acel prim exerciţiu s-a dovedit util la Metamorfoze şi D’ale Carnavalului şi capital, aş zice, la Undeva în Palilula. Dar asta e altă poveste, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre Călătoriile lui Guliver**. Nu un spectacol de teatru în adevăratul sensul al cuvântului ci exerciţii scenice – cel puţin aşa pretinde regizorul.
Să intrăm în sală. E aglomerat, foarte aglomerat, dar am un loc, marginal, ce-i drept. E ok, zic mersi. Oricum, ca parte din organizare, nu eu trebuie să văd bine ci invitaţii şi, mai ales, invitaţii străini.
Pe scenă, câteva “iepe”, tinere fete cu costume albe, mulate, sprijinite în cârje, albe şi ele, cu cozi stufoase prinse de costum fix acolo unde ar trebui să stea cozile. Nechează şi se mişcă pe scenă, se aleargă. Pe jos sunt paie, baloţi întregi, iar în sală miroase, înnebunitor, a vară şi a păcat.
În fine, fiecare spectator îşi ocupă locul, luminile se sting şi începe spectacolul… cu un cal! Un cal (adevărat!) vine blând pe scenă ţinut de căpăstru, iar iepele umane nechează uşurel. Din start, mintea mi s-a teleportat prin alte dimensiuni ale spaţiului de joc. De bună seamă şi de bună credinţă mintea mea, poate şi pentru că urma, azi, 1 iunie, a acceptat, aşadar jocul. Şi pe Houyhnhnmi.
Doar că în Călătoriile lui Guliver, Purcărete nu e prea ludic, nu e nici un joc, e viaţa noastră trăită în viteză, cu aceleaşi zâmbete la care revenim, nişte yahooi nesuferiţi şi scârboşi, puşi pe desfătarea imediată a simţurilor, marii nătângi ai lumii. În sală s-a râs, nu mi-e clar de ce, fiindcă mie îmi venea să plâng tot spectacolul, cred că de emoţie şi de bucurie şi de tristeţe că vedeam în faţa ochilor lumea în care trăim, înfăţişată aproape aşa cum e ea.
Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012
Am zâmbit la jocul de lumini şi umbre, la bărbatul umflat cu pompa şi mi s-a părut foarte tare şi felul în care s-a realizat momentul prostituatelor. De fapt, mi-a plăcut tot spectacolul din secunda 1 până la final şi, deşi ştiu povestea întreagă a Călătoriilor, când ajung acasă o voi reciti. Cu siguranţă o să-mi apară în altă manieră acum.
Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012
***
Aşa cum aveam să aflu azi la conferinţa de presă, Călătoriile lui Gulliver se bazează nu doar pe cărţile trei şi patru din lucrarea omonimă a lui Swift, ci şi pe alte texte ale sale, poezia despre o prostituată, The Lady’s Dressing Room, pe ironicul său epitaf şi pe O propunere modestă care este, aşa cum spune Silviu Purcărete, “o invitaţie foarte politicoasă şi savantă la canibalism”. Muzica îi aparţie lui Shaun Davey, iar scenografia poartă semnătura extrem de inspirată a lui Dragoş Buhagiar. Mergeţi să-l vedeţi când revine de la Edinburgh – încununat de laude, sunt sigură!
Leonard Cohen, unul dintre trubadurii mei preferaţi, for ever and ever, revine în România pentru a treia oară, de data aceasta pentru a promova noul său album, cel de al 12-lea, Old Ideas, album clasat pe primele locuri în topuri încă din prima săptămână de la lansare, în ianuarie 2012. Sunt zece piese pe albumul ăsta, unele chiar mustind a autoironie: I love to speak with Leonard/He’s a sportsman and a shepherd/He’s a lazy bastard/Living in a suit….
Leonard Cohen revine, aşadar, în România, pe 22 sepembrie, fix doua zi după ce aniversează 78 de ani – poate îi cântăm iar La mulţi ani ca acum patru ani, pe stadion, când toată lumea mi-a zis că-s nebună şi că asta n-o să se întâmple, spontan, cu publicul românesc, dar s-a întâmplat! Era chiar ziua artistului şi cred că dintre toate evenimentele la a căror întâmplare, organizare şi promovare am participat, acesta a fost cel mai emoţionant!
Pe 22 septembrie 2012, Cohen cântă în Piaţa Constituţiei, iar biletele se vor pune in vanzare in data de 1 iunie si se distribuie exclusiv prin Reteaua Eventim: magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librariile Humanitas, Carturesti si pe Eventim.
Trupa Vama lansează astăzi albumul XX în cadrul unui super concert eveniment la Sala Palatului. Am ascultat albumul acum vreo două săptămâni într-o audiţie organizată împreună cu Europa FM şi mi-a plăcut mult, promite să intre în discografia de mers la mare – una specială, fiindcă spre mare nu ascult decât muzică foarte atent selectată pentru ca nimic să nu-mi întunece zen-ul, dorul, cheful de mare şi plăcerea drumului încolo.
Am cumpărat albumul, dar nu am apucat să-l ascult din nou, pregăting FITS-ul, aşa că nu vă pot spune mai mult decât că, la primă audiţie, mi-au plăcut mai multe dar parcă cea care mi-a gâdilat auzul în modul cel mai plăcut e piesa nr 13.
Ei, dacă îmi reamintiţi voi cum se cheamă piesa asta, diseară mergeţi la concertul Vama, căci am pentru voi o invitaţie dublă la acest concert care se întâmplă azi, la Sala Palatului, de la ora 19. Mai jos, un fel de preview:
Intrucât merg şi eu la un concert în seara asta, decidem repede cine ia biletul, adică în jumătate de oră, la 17.20! Succes!
UPDATE: Roxana merge la concert! Roxana, verifica’ti emailul pentru detalii!
La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.
Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.
M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!
S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.
Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!
iată o poză
şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)
A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!
Nu, nici o suferinţă amoroasă, nimic. Dar de vreo două zile nu pot să-mi scot din minte cântecul ăsta. Iar varianta de la Royal Albert Hall e bestială! Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, cu toată energia aia!
Apropo de obsesii muzicale – sunt sigură că şi vouă vi se întâmplă uneori asta! – am găsit un articol care încearcă să explice cât de cât felul în care unele cântece se agaţă de mintea noastră şi stau acolo până… Ei, până când fie ne luăm cu alte treburi şi nu mai avem vreme să cântăm, fie sunt înlocuite cu o nouă obsesie.
Veşti bune pentru cei cărora le plac Gwen Stefani şi No Doubt: după opt ani de la despăţire, trupa a revenit în studiouri pentru a lucra la cel de-al şaselea album pe care urmează să-l lanseze în această toamnă, pe 25 septembrie, iar primul single cândva în iulie. Deocamdată fără titlu, albumul va avea, după cum spun cei patru, influenţe ska şi reggae.
Cei patru muncesc de câteva luni deja la acest album într-un studio din California şi au înregistrat şi un prim webisode despre munca lor. De asemenea, sunt publice şi titlurile de lucru ale celor 12 piese: “One More Summer”, “Gravity”, “Settle Down”, “Easy”, “Dreaming the Same Dream”, “Heaven”, “Undercover”, “Psycho”, “Push and Shove”, “Looking Hot”, “Sparkle” and “Undone”.
Poate cu ocazia noului album fac şi un turneu şi poate cu ocazia turneului trec şi prin România! M-aş cam duce!
Unul dintre aspectele care îmi plac la freelancing este că dacă vrei să mergi într-o zi din timpul săptămânii, joi, să zicem, la o audiţie featuring vioara Stradivarius, poţi. Fireşte, cu condiţia să n-ai treabă fix la momentul respectiv şi, de asemenea, cu condiţia ca cineva, Alexandru Tomescu, de exemplu, să facă un asemenea concert chiar atunci, în sala de audiţii a Conservatorului din Bucureşti. Spre norocul meu, întocmai aşa s-a întâmplat!
Evenimentul (un eveniment, clar!) a fost avanpremiera la ediţia 2012 a Turneului Stradivarius, o serie de spectacole susţinute de vioara Stradivarius Elder-Voicu, Alexandu Tomescu şi doi tineri actori, Ana Pepine şi Paul Cimpoieru – foarte buni pe teatru-dans. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt la asta, întrucât am văzut unele dintre cele mai bune companii şi spectacole de teatru-dans din lume, aşa că am termen de comparaţie!
Pentru această ediţie a Turneului Stradivarius, Alexandru Tomescu a ales Integrala Sonatelor pentru vioară solo de Eugène Ysaÿe, iar muzica se combină în cel mai fericit mod cu momentele şi costumele celor doi tineri actori dar şi cu scenografia, simplă însă foarte sugestivă şi inspirată, semnată Oana Drăgulinescu.
În acest an, turneul se opreşte în Braşov, Târgu Mureş, Cluj Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Piteşsti, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Bacău, Focşani, Iaşi, Botoşani, iar pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol găzduit de Opera Română – bilete aici, şi vă recomand, vă rog şi chiar v-aş obliga să mergeţi, dacă aş putea, fiindcă e cu adevărat o bucurie să asişti la aşa ceva!
Cât despre mine, adaug şi tai deja din agendă şi acest eveniment bucureştean, pe lângă concertul Pink Martini şi lansarea noului album Vama, dar şi invitaţia de la BIZ SMS Braşov, pe motiv de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) la care, după cum poate ştiţi, muncesc cu drag şi spor şi în acest an! Mă gândesc serios, însă, că aş putea să dau o fugă la Piteşti pe 17 mai ca să mai ascult odată vioara minunată! Nu de alta, dar pică tot într-o zi de joi! :D
Ceea ce, în dulcele stil clasic de printre rânduri, vă doresc şi vouă!
În aprilie am participat la cursurile Creative Fitness Studio, organizate la Fundaţia Friends for Friends (sau FFFF, pe scurt), ca să aflu mai multe despre cum să-mi canalizez pornirile creative în aşa fel încât să nu ma mai împiedic de oprelişti gen “buget” dar să le duc la un bun final, semnat, parafat, contractat!
Vreme de patru săptămâni, am ne-am antrenat pentru creativitate cu Sandra şi Vlad şi am ascultat ce au de spus pe subiectul ăsta diverşi invitaţi. Seria în care am participat eu a avut ca inspiaţie Copilul, iar următoarea, care începe pe 15 mai, şi la care vă recomand cu căldură să vă înscrieţi, are ca temă Nebunul – detalii.
Revenind, însă, la invitaţii seriei anterioare, unul dintre ei a fost Tudor Chirilă, actor şi solist al trupei Vama, care a pus pasiunea în ecuaţia creativităţii şi, recunosc, mi-a cauzat un zâmbet pe care n-am putut să-l sterg pe toată durata discuţiei cu el, fiindcă oamenii vorbesc rar cu atâta pasiune şi cu entuziasm molipsitor despre ceea ce fac şi sunt.
Tudor despre creativitate
Încerc să-mi dau seama când am fost eu cel mai creativ ca să pot relua un pattern (…) Primul impuls poate să fie cel mai bun, cel mai corect, dar dacă ai două opţiuni, fă-le pe amândouă (aici vorbeşte Tudor-compozitorul).
Creativitatea se deblochează mult în întâlniri, iar presiunea mă ajută foarte mult. Trebuie să consumi clişeele ca să te eliberezi de ele şi apoi poţi fi creativ (…) În tot procesul creativ cel mai mişto lucru este speranţa.
Aici primim şi un exemplu menit să ne inspire, povestea unui bărbat din Ohio care, la 92 de ani, s-a apucat sa înveţe să scrie şi să citească, iar acum, la 98 de ani, şi-a scris autobiografia şi, dacă vreţi, găsiţi aici varianta pentru kindle. Cam cât de tare e asta, ha?!
Creativitatea e o adresă în Berceni, un loc în care trebuie să ajungi pe jos, fără hartă. Ce faci? Întrebi!
Creativitatea e o iluzie. Există talent, dar creativitatea = muncă + talent. Şi ceea ce nu-ţi iese, îţi arată ceea ce poate ieşi.
Tudor despre muzică şi Vama
Forma noastră de a trăi este cu muzica asta pe care o facem, aşa cum o facem. Am lucrat trei ani la un album, lucrăm mai bine de două luni pentru două ore de concert.
Cum fac eu să-ţi spun să visezi? Cum spun asta altfel, că s-a tot spus! Emoţia e nouă.
Pentru mine sunt mai multe lucuri importante la o piesă decât sunt pentru public. Eu sunt atent la structură, compoziţie, orchestraţie, versuri… Mă preocupă foarte mult structurile pieselor. De exemplu, Nu am chef azi nu are refren.
S-a pus totul pe discul ăsta, tot! Avem super emoţii pentru el şi aşteptăm reacţiile. E un produs pentru care am făcu tot ce am putut noi mai bine
Tudor a mai vorbit animat despre Vama Veche, trupă şi loc, despe începuturi şi ne-a mai spus şi o poveste a cărei protagonist e Doina Levintza, designerul care îi ajută pe cei de la Vama să recreeze spaţiul de la Sala Palatului pentru super concertul trupei din 28 mai – Da, ştiu cum o să fie. Nu, nu vă spun :p
Nu prea au fost întrebări, nici nu l-a întrerupt nimeni vreme de aproape două ore, dar eu am vrut să ştiu cum se naşte un cântec. Adică… nu ştiu, e ca şi cum stai la semafor sau la sală sau aiurea, şi-ţi vine în cap o linie melodică şi gata?! Sau e ca la scriitori, trebuie să te aşezi în faţa laptopului şi pur şi simplu să începi să scrii?
Tudor a zâmbit şi a scos din buzunar telefonul: uite, la asta m-am gândit la un semafor. Apasă pe un buton şi începem să-l auzim fredonând un cântec. Pe fundal se aude zgomotul inconfundabil de trafic. Apoi se ridică şi se duce la pian (de la 6.34)…
Dacă vă place Tudor, dacă vă place Vama, vreţi să vă lăudaţi că aţi ascultat în premieră câte ceva de pe albumul 2012 şi i-aţi cunoscut pe componenţii trupei, vă anunţ că marţea viitoare, pe 8 mai, de la ora 19, merg în garajul Europa FM pentru o întâlnire cu cei de la Vama şi 2012, şi pot lua cu mine doi cititori.
Pentru aşa experienţă exclusivistă şi inedită, trebuie să-mi spuneţi de ce vreţi să participaţi. Până luni, 6 mai, la ora 18, ca să aveţi timp să vă pregătiţi întrebările pentru întâlnirea cu artiştii! :)
PS tot de la Tudor zicere: Când îmi vine o idee bună mă sperii de ea, mă opresc şi mănânc un măr, de parcă mi-ar fi teamă să n-o stric.
UPDATE: aş vrea să vă iau pe toţi la această audiţie, mi-e drag de voi că sunteţi fani, faini şi frumoşi, dar nu pot lua decât doi dintre cititorii mei, şi i-am ales pe Marius şi pe Ramona. Mai găşiţi, însă, câteva invitaţii la Oana, aici.
LATER UPDATE: Din păcate, Ramona nu mai poate ajunge, aşa că o să vină Andreea Dincă.
Aseară am fost în Joy Pub întru delectare audio-vizuală cu muzici în interpretarea bloggerilor care au nu doar o voce electronică ci şi una potrivită pentru a gâdila urechile oamenilor într-un mod plăcut. Cum ar fi, ca să numesc doar pe câţiva dintre ei, Andra, Oana, Make, Dulea, Copolovici sau… nu ştiu, Chinezu a cântat sau a recitat, ca un veritabil Tudor Gheorghe?! :))
A fost distracţie, ok, dar, dincolo de cântat şi aplaudat, evenimentul ăsta a avut un scop precis, şi anume acela de a aduna nişte bani, cât mai mulţi, pentru a-l ajuta pe Ştefănuţ, iar asta nu prea s-a întâmplat, cei 1500 de lei strânşi nefiind vreo sumă!
În pagina de pe FB a evenimentului de aseara, au fost mulţi care au spus că vin şi n-au venit, printre ei şi bloggeri, unii chiar cunoscuţi. M-a iritat faptul că nu s-au strâns suficient de mulţi oameni şi suficient de mulţi bani şi vreau să cred că asta nu spune nimic despre onor blogosfera autohtonă, despre cum se susţin bloggerii unii pe alţii şi, despre cum, împreună, pot să schimbe ceva. De exemplu, o viaţă mai bună pentru un copil bolnav.
Într-un asemenea context, ba chiar şi într-unul mai larg, cine pe cine înjură, şi de ce, sau cine câte poze pune pe FB de la un eveniment, contează… cum să spun?! Foarte puţin spre deloc!
