Pe acest domn l-am cunoscut acum mulţi ani, la înregistrările primului album semnat AG Weinberger, sub cireşul din curtea Migas – unii prieteni vor fi oftând adânc amintindu-şi vremurile cu pricina, ne-am revăzut adesea chiar la concertele sale ori ale prietenilor comuni şi a fost pe scena tuturor ediţiilor de FolkYou de care m-am ocupat.

Ştie că mă enervează “Ruxi”, dar îmi mai zice aşa, zâmbind, şi eu îl las fiindcă ştiu că mă necăjeşte cu drag, aşa că nu mai protestez nici măcar formal. Şi chiar dacă uneori e glumeţ pe scenă, chiar dacă se amuză cu prietenii şi face bancuri, rămâne unul dintre cei mai riguroşi profesionişti pe care i-am întâlnit.

Pe Aylin Cadîr am cunoscut-o la un spectacol pus în scenă de Chris Simion la Godot. Nu juca în el, dar venise să-l vadă, mi se pare că era chiar premieră. Purta ochelari şi codiţe de fetiţă cuminte şi întâi n-am ştiut de unde mi se pare cunoscută figura ei dar apoi mi-am amintit de o trupă de fete şi un serial la Pro.

Mi-e tare drag de oamenii care au curaj să-şi transforme pasiunea în business, în aşa fel încât să muncească fericiţi iar satisfacţia să fie munca în sine, bine făcută, nu neapărat beneficiile de ordin material. Nu ştiu prea mulţi astfel de oameni dar pot să vă spun că Dhaniel Nora e unul dintre ei.

L-am cunoscut la FITS, acum doi sau trei ani, ca pasionat de teatru şi unul dintre cei care vedeau cele mai multe spectacole în Festival dar nu ştiam că e atât de pasionat şi de flori. Ce-i drept, aşa, la o cafea pe pietonala sibiană, dacă mi-ar fi zis că îi e atât de drag de flori, aş fi crezut că exagerează. Dar ieri, în Bucureşti, m-a convins!

Îmi place mult de tot P!NK, iar evoluţia ei din ultima vreme e din ce în ce mai bună, cu clipuri de-a dreptul artistice (citiţii detalii despre Try), concerte care devin de-a dreptul show-uri, o prezenţă (personală) activă în Social Media. Dincolo de toate astea, adică multă muncă, îmi place că pare să se şi distreze şi, nu în ultimul rând, nu pierde nici o ocazie să mulţumească fanilor.

Tocmai de asta mă bucur că Ina Biltac a fost la concertul ei din Atlanta şi ne povesteşte şi nouă despre spectacol şi atmosferă. Cu invidie maximă, aşadar, vă invit să citiţi o recenzie de concert! Mulţumesc frumos, Ina!

De obicei, în cea mai mare parte a timpului lucrez de acasă şi sunt online. Când plec pe la întâlniri sau şedinţe, timpul petrecut în taxi e perfect pentru dat telefoanele alea amânate, fiindcă nu apare nici un mail, comentariu sau ştire care să mă disturbe. Dacă e urgent, sună!

În metrou, însă, e mai nasol, că e prea hărmălaie ca să vorbeşti la telefon, nu se aude om cu persoană. Başca, uneori, e şi prea înghesuială. În mod normal, când sunt pieton îmi pun căştile în urechi, ascult radio şi îmi văd de drum. Dar la metrou nu prinzi radio, aşa că ascult muzică, acelaşi playlist antic, vechi şi de demult… atât de vechi încât am şi MC Hammer pe el (no kidding!) şi uneori tre’ să sap bine ca să găsesc un cântec pe care chiar am chef să-l ascult! Şi nu pot să nu am o ocupaţie, nu ştiu să stau cuminte, pe scaun ori atârnată de bară, şi fără să mă uit la ceilalţi, mai ales că cică nu e politicos să te holbezi!

Veşti bune! Sting revine la Bucureşti pe 31 iulie într-un concert parte din turneul mondial Back To Bass început în toamna lui 2011 şi care propune o serie dintre cele mai cunoscute cântece ale britanicului, atât din perioada Police cât şi din cea solo.

Formula din acest turneu îl propune pe Sting alături de o trupă formată din Dominic Miller (chitară), David Sancious (clape), Vinnie Colaiuta (tobe), Peter Tickell (vioară electrică), and Jo Lawry (vocal), un spectacol electrizant, fără îndoială, dacă citim recenziile, dar care are intimitatea unui unplugged. Un concert de săli mici mai degrabă decât unul de stadion (la noi concertul are loc la Romexpo)

Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.

După ce a primit premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din competiția festivalului de la Berlin, Poziţia copilului a câştigat, în această seară, şi marele trofeu, Ursul de Aur.

O dramă despre relaţia aproape patologică dintre o mamă şi fiul ei, dar şi un film despre felul în care e construită societatea noastră (coruptă), filmul, produs de Ada Solomon (Parada Film) şi regizat de Călin Peter Netzer, a fost aplaudat minute în şir chiar de la vizionare şi a devenit unul dintre favorite.

Ali Ghandtschi © Berlinale 2013

Mi-a plăcut discursul Adei de la primirea trofeului, în care a mulţumit celor care au ajutat la acest succes, dar şi celor care nu, pentru că, datorită lor, echipa s-a ambiţionat şi mai tare, amintind şi de faptul că politicienii ar trebuie să ţină mai mult cont de cinematografie şi de rolul de (bun) ambasador pe care îl poate avea filmul românesc.

Bravo, aşadar, echipei care aduce Ursul de Aur în România şi, dincolo de felicitări, se cuvine să le şi mulţumim pentru bucuria pe care ne-au făcut-o în seara asta şi să mergem la cinema să vedem filmul, din 8 martie!

Sunt puţine situaţiile la care cinismul meu atât de îndelung educat nu face faţă. Cu siguranţă, copiii bolnavi reprezintă una din aceste situaţii. Tocmai de-aia m-a impresionat până la lacrimi iniţiativa unei companii de spălat geamuri din Pittsburg.

Firma se numeşte Allegheny Window Cleaning, iar şeful cel mare, Edward Matuizek, a avut grozava idee de a-şi îmbrăca în super eroi angajaţii însărcinaţi să cureţe geamurile unui spital de copii.

A cheltuit câteva sute de dolari pe costume dar copiii internaţi în spital au zâmbit şi au venit la geam ca să-şi salute eroii. “Toţi angajaţii aveau lacrimi de bucurie în ochi, copleşiţi de bucuria copiilor”, spune Mr. Matuizek.

Pe drept cuvânt. Şi mie mi-au dat lacrimile când am văzut pozele.

“Copiilor le-a plăcut la nebunie, au venit la fiecare geam, au ţipat, încântaţi. Le-am oferit o zi un pic mai bună într-o perioadă nu prea bună”, a mai spus directorul companiei.

E inutil să spun că pozele şi isprava cu pricina au apărut în presa din toată lumea ca efect al unei investiţii de 800 de dolari şi mult suflet şi cam ce poate însemna pentru nişte copii bolnavi faptul că-i văd pe Superman, Batman, Captain America şi Spiderman dincolo de geamul spitalului în care sunt internaţi.

Restul companiilor probabil trimit în continuare comunicate de presă despre cât de eficienţi sunt detergenţii lor de geamuri…

surse: 1, 2

Asta e ca în comunicatul pentru Billy Idol, “Vine. Gata!”, că ce naiba introducere să-i mai faci?! Şi de ce, la o adică, fiindcă cine nu ştie, n-a ascultat şi n-a fost sedus(ă) de chitara lui Satriani…

Zău aşa, e cineva care nu?!

Le-a fost mentor lui Steve Vai şi Hammett Kirk  de la Metallica, a lucrat cu Alice Cooper, l-a însoţit pe Mick Jagger în primul său turneu solo internaţional, şi a cântat alături de Deep Purple în turneele în Japonia si Europa, iar din 2009, a facut echipă cu Sammy Hagar şi Michael Anthony (Van Halen), Chad Smith (Red Hot Chili Peppers) formând trupa Chickenfoot, urmându-şi, în paralel, şi cariera solo.

Joe Satriani vine la Bucureşti pe 20 mai, la Sala Palatului, iar biletele se pun în vânzare începând din 21 ianuarie la preţurile de 250 lei, 200 lei, 160 lei, 130 lei şi 100 de lei, în functie de distanţa faţă de scenă. Pre-sale: până pe 27 ianuarie inclusiv, cumpărătorii au 10% discount la toate categoriile de bilete. Tichetele se pot cumpăra online  sau prin reţeaua Eventim.

Show-ul e organizat de Events.