Prima dată când am ascultat Asaf Avidan a fost, desigur, cu One Day/Reckoning Song în varianta remixată de DJ-ul german Wankelmut și i-am remarcat vocea specială, doar că în varianta aia remixată simți mai puțin cum e vocea lui, de fapt.
Recunosc că nu am căutat să ascult mai mult atunci ci abia mai târziu, acum patru ani, când am dat la o terasă de Different Pulses, am căutat-o cu Shazam și mi-am adus aminte de artistul cu voce ireală.

Anul trecut am primit un ghiveci mic cu un trifoi mic. A venit împreună cu invitația la un party Guiness, unul la care nu m-am dus fiindca… ahem, mână în ghips – aplauze pentru impiedicata de mine!

Eram convinsă că planta n-o să reziste, părea foarte firavă. Nici nu m-am obosit să-l mut într-un ghiveci mai mare, cu pământ ca lumea, ci l-am lăsat în căsuța lui de plastic: descurcă-te!

Ieri ar fi fost aniversarea bunica-mii și, chiar dacă, în fapt, ziua n-a fost dintre cele pe care le-aș repeta neapărat, pe seară, când mailurile s-au mai liniștit, internetul a fost reparat, stomacul calmat și un pahar cu vin a apărut pe măsuța de lângă canapea, mi-am găsit tihna necesară pentru a asculta unul dintre cântecele ei preferate, La vie en rose.

Și până la urmă a fost o zi bună, în felul ei, că pe seară au venit și niște poze cu pădurea nebună de la munte, pe care n-am apucat s-o văd decât așa, fotografiată, anul ăsta. Dar am zâmbit, oricum ar fi.
Și-am adăugat asta la momentele mele, că așa m-a învățat bunică-mea, să am mereu o colecție de lucruri mici care mă fac să zâmbesc.
Prin urmare, dau din casă!

De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

Oare știți voi cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe bilete vândute, 1,6 milioane, într-o singură zi? Sau cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe, 17, Brit Awards? Și, pe lângă voce, se mai pricepe să cânte și la chitară, vioară, tobe, pian ori muzicuță?

Sau cine o să vină, în sfârșit, în România, pentru un super concert, pe 17 iulie?
Dacă nu știți, și nici nu vă interesează, e ok, puteți să vă opriți aici cu cititul: postul și concursul ăsta nu sunt pentru voi :)

Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.

Cândva, în liceu, mi-a fost destul de clar că viitorul meu o să fie legat mai mult de cuvinte și mai puțin de formule matematice. Cu toate astea, în timp, am descoperit ritm și rigoare matematică în fraze, rime, silabe și, mai apoi, în dans sau alte manifestări artistice. Am mai scris despre asta când am povestit despre Noche Bach, spectacolul lui Gigi Căciuleanu inspirat din șirul Fibonacci. Iar zilele trecute m-am întânit iar cu matematica și arta într-o formulă fascinantă.

E drăguț în primele zile dintr-un nou an, senzația aia că totul o să fie mai bine, ca pe vremuri, la școală, când începeai un caiet nou: câteva zile măcar trăiai cu speranța că o să reușești să-l păstrezi curat, fără măzgăleli, pagini rupte și ștersături. Mie încă-mi place să încep caiete noi, atâta doar că se cheama agende și acum chiar sunt mai ordonate decât îmi erau odinioară maculatoarele.

Se termină un an, cu bune și cu rele, un an la finele căruia sper că ați fost mai generoși și v-ați propus să fiți mai buni… de mâine încolo! Știu că ați făcut și primit multe cadouri, doar e sezon, nu se face să nu pui sub brad un pachețel cât de mic pentru fiecare, e ocazia cea mai bună pentru a dărui.

Pe de altă parte, însă, fiecare (se) așteaptă să primească ceva acum, de Sărbători. Dar după?

E trist când artiștii pe care i-ai ascultat de când te știi se duc. Azi, Joe Cocker, cel a cărui voce mi-a interpretat de multe ori gândurile și mi-a alinat adesea tristețile.
M-am gândit nițel care mi-ar fi cântecul meu favorit din repertoriul lui, dar n-am putut alege doar unul, ci trei, și chiar și pe astea cu ceva greutate! Și am mai postat câteva citate din niște interviuri, așa, de reamintire.