Păi da! Elektric a fost totul aseară la recitalul de la Jazz TM, în Piața Operei, dăruit de domnul Chick Corea și prietenii săi la fel de elektrici, Dave Weckl la tobe, John Patitucci la bass, Eric Marienthal la saxofon și Frank Gambale la chitară, ft publicul timișorean, mii de oameni care au ascultat, s-au bucurat, au aplaudat, ba chiar au cântat ???dirijați??? de magicianul incontestabil al acestei prime seri de festival, Chick Corea.

Se apropie TIFF 2017! Organizatorii sunt în priză, pregătind cele mai faine experiențe pentru participanți, programul e gata, biletele se vând, invitații se pregătesc de evenimentele conexe și petreceri, iar Alain Delon își calcă cămașa aia bună care să-l pună în valoarea ca pe un guest-star ce e la această ediție!
Și pentru că festivalul începe vineri, pe 2 iunie, echipa TIFF s-a gândit să ofere un preview, pe 1 Iunie, de Ziua Copilului!

Am văzut Varekai în seara premierei și mi-a plăcut, așa cum mă așteptam să se întâmple cu un show marca Cirque du Soleil, dar, de data asta, cred că cel mai mult mi-a plăcut povestea (sau scenariul paralel din mintea mea).
Așa cum am zis, Varekai începe cu un zburător, Icar să-i spunem, care își rupe aripile și cade din cer într-un tărâm fermecat, pădurea Varekai.

Am scris de Cirque du Soleil de multe ori pe blog, sunt fan declarat, atenția la detalii și felul în care e organizată compania lor mi se par fascinante, un model de artă… eficientă! Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că revin în România cu al patrulea spectacol: Varekai, o reinterpretare a mitului lui Icar.

În Varekai, personajul care zboară prea aproape de soare nu-și găsește sfârșitul în mare, ci ajunge într-o pădure cu creaturi magice, o lume fantastică, vulcanică, la marginea lumii, unde totul e posibil atâta timp cât mintea nu e îngrădită de concret. Iar sfârșitul nu e decât un nou început, așa cum o spune și titlul spectacolului: în romani, Varekai (se pronunță ver·ay·’kie) înseamnă ???oriunde???.  Un tribut adus celor cu dor de ducă, nomanzilor, rătăcitorilor care brăzdează lumea cu povești.

Prima dată când am ascultat Asaf Avidan a fost, desigur, cu One Day/Reckoning Song în varianta remixată de DJ-ul german Wankelmut și i-am remarcat vocea specială, doar că în varianta aia remixată simți mai puțin cum e vocea lui, de fapt.
Recunosc că nu am căutat să ascult mai mult atunci ci abia mai târziu, acum patru ani, când am dat la o terasă de Different Pulses, am căutat-o cu Shazam și mi-am adus aminte de artistul cu voce ireală.

Anul trecut am primit un ghiveci mic cu un trifoi mic. A venit împreună cu invitația la un party Guiness, unul la care nu m-am dus fiindca… ahem, mână în ghips – aplauze pentru impiedicata de mine!

Eram convinsă că planta n-o să reziste, părea foarte firavă. Nici nu m-am obosit să-l mut într-un ghiveci mai mare, cu pământ ca lumea, ci l-am lăsat în căsuța lui de plastic: descurcă-te!

Ieri ar fi fost aniversarea bunica-mii și, chiar dacă, în fapt, ziua n-a fost dintre cele pe care le-aș repeta neapărat, pe seară, când mailurile s-au mai liniștit, internetul a fost reparat, stomacul calmat și un pahar cu vin a apărut pe măsuța de lângă canapea, mi-am găsit tihna necesară pentru a asculta unul dintre cântecele ei preferate, La vie en rose.

Și până la urmă a fost o zi bună, în felul ei, că pe seară au venit și niște poze cu pădurea nebună de la munte, pe care n-am apucat s-o văd decât așa, fotografiată, anul ăsta. Dar am zâmbit, oricum ar fi.
Și-am adăugat asta la momentele mele, că așa m-a învățat bunică-mea, să am mereu o colecție de lucruri mici care mă fac să zâmbesc.
Prin urmare, dau din casă!

De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

Oare știți voi cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe bilete vândute, 1,6 milioane, într-o singură zi? Sau cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe, 17, Brit Awards? Și, pe lângă voce, se mai pricepe să cânte și la chitară, vioară, tobe, pian ori muzicuță?

Sau cine o să vină, în sfârșit, în România, pentru un super concert, pe 17 iulie?
Dacă nu știți, și nici nu vă interesează, e ok, puteți să vă opriți aici cu cititul: postul și concursul ăsta nu sunt pentru voi :)

Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.