Oare știți voi cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe bilete vândute, 1,6 milioane, într-o singură zi? Sau cine a intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe, 17, Brit Awards? Și, pe lângă voce, se mai pricepe să cânte și la chitară, vioară, tobe, pian ori muzicuță?

Sau cine o să vină, în sfârșit, în România, pentru un super concert, pe 17 iulie?
Dacă nu știți, și nici nu vă interesează, e ok, puteți să vă opriți aici cu cititul: postul și concursul ăsta nu sunt pentru voi :)

Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.

Cândva, în liceu, mi-a fost destul de clar că viitorul meu o să fie legat mai mult de cuvinte și mai puțin de formule matematice. Cu toate astea, în timp, am descoperit ritm și rigoare matematică în fraze, rime, silabe și, mai apoi, în dans sau alte manifestări artistice. Am mai scris despre asta când am povestit despre Noche Bach, spectacolul lui Gigi Căciuleanu inspirat din șirul Fibonacci. Iar zilele trecute m-am întânit iar cu matematica și arta într-o formulă fascinantă.

E drăguț în primele zile dintr-un nou an, senzația aia că totul o să fie mai bine, ca pe vremuri, la școală, când începeai un caiet nou: câteva zile măcar trăiai cu speranța că o să reușești să-l păstrezi curat, fără măzgăleli, pagini rupte și ștersături. Mie încă-mi place să încep caiete noi, atâta doar că se cheama agende și acum chiar sunt mai ordonate decât îmi erau odinioară maculatoarele.

Se termină un an, cu bune și cu rele, un an la finele căruia sper că ați fost mai generoși și v-ați propus să fiți mai buni… de mâine încolo! Știu că ați făcut și primit multe cadouri, doar e sezon, nu se face să nu pui sub brad un pachețel cât de mic pentru fiecare, e ocazia cea mai bună pentru a dărui.

Pe de altă parte, însă, fiecare (se) așteaptă să primească ceva acum, de Sărbători. Dar după?

E trist când artiștii pe care i-ai ascultat de când te știi se duc. Azi, Joe Cocker, cel a cărui voce mi-a interpretat de multe ori gândurile și mi-a alinat adesea tristețile.
M-am gândit nițel care mi-ar fi cântecul meu favorit din repertoriul lui, dar n-am putut alege doar unul, ci trei, și chiar și pe astea cu ceva greutate! Și am mai postat câteva citate din niște interviuri, așa, de reamintire.

Uf, au fost două zile din alea care păreau că nu se mai termină niciodată-niciodată și, cu ele, nici lista de To Do, care, oricum, nu e bifată nici pe departe pe cât mi-ar plăcea mine. Și, mai mult, uneori n-ai de ales și trebuie să prioritizezi lucurile, iar blogul a căzut pe locul doi (and counting) zilele astea. Așa că, fără voia mea, am fragmentat săptămâna asta a cadourilor mai mult decât mi-ar fi plăcut. Dar voi înțelegeți că și voi aveți liste din alea nesuferite, nu?

Iar azi, ca să ne treacă supărarea, am din nou daruri pentru voi!

Mi-a trebuit ceva timp ca să așez frumos lucrurile trăite și simțite la PLAI, fiecare în sertărașul lui: oameni, lecții, muzică, bucurii, energie. Mai ales energie. Acum o săptămână, pe vremea asta, eram în bucătărie la Andreea, unul dintre voluntarii PLAI care m-a găzduit pe perioada festivalului, și așteptam să se facă ora la care se deschid porțile.

Pentru trei zile, am trăit PLAI, cu emoții bune și cu revederi calde. La fel ca la Ideo Ideis, festivalul ăsta e mai degrabă de trăit decât de povestit, căci poveștile și lecțiile și le știe cel mai bine fiecare pentru el. Dar mi-a plăcut toată experiența, chiar dacă aș fi vrut să dureze un pic mai mult…

Ieri nu ne-a mai iertat ploaia la PLAI, așa că, după prânz, norii au prestat harnic și darnic aproximativ pe tot parcursul zilei, cu mici iertări, dar nu suficiente pentru cer senin. Firește că asta nu avea cum să mă oprească să mă bucur de festival, chiar de când am pătruns pe poarta Muzeului Satului Bănățean și până la finalul serii, din nou două ore mici din noapte.

M-am plimbat pe la corturile partnerilor culturali, în căutare de inspirație și lucruri faine. De la tablourile realizate cu arta quilling de către “rezidenții” de la Penitenciarul Timișoara (unul dintre cei mai vechi parteneri PLAI) până la cățeii și pisicile aduse spre adopție, de la Prin Banat, asociația care-și propune să redescopere locuri frumoase, până la Little People, cei care încearcă să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor care au cancer, și de la standul cărora am plecat cu lacrimi în ochi.

După un drum care mi-a părut mai scurt ca niciodată, fiindcă am reușit să dorm în tren, am ajuns ieri la Timișoara, unde am fost primită cu atâta soare și căldură încât m-am întrebat dacă am făcut alegerile corecte în materie de haine. S-a dovedit, de azi dimineață că da, fiindcă în ceea ce voi numi de-acum Londra românească, ați ghicit!, plouă în reprize!

Și, ca de obicei, nu-mi pasă! (probe: A, B)

(LE ora 16: e foarte soare si cald!)