Vineri, în ultima zi de JAZZ TM, ploaia a fost harnică: a început cu noaptea-n cap, devreme, ca la instrucție: rap-rap-rap! În mintea mea se deslușeau clar, însă, trompeta de la The Lost Song, sunetul aproape ireal care mi-a însoțit orele mici pierdute în Vama Veche, pianul lui Teo Milea cu notele lui neoclasice și, în sfarșit, sitarul Anushkăi Shankar, cam de pe altă lume și el.

Printre picăturile de ploaie și printre rânduri, glumind și povestind, cu regretul că ploaia ne ținea prizonieri pe terasa acoperită de la Symphony Cafe (BIG Like pentru rabdare și serviciu prompt cu zâmbetul pe buze, băieți și fete!), cu pretextul unei înghețate, m-am fâțâit, totuși, până la Catedrală și înapoi, în Piața Operei, suficient cât să aud mai plin sunetul de pe clapele albe și negre, ba chiar să asist un pic la repetițiile lui Teo.

Când am acceptat invitația la JazzTM a fost așa, cu un pic de strângere de inimă, pentru că nu mă consider suficient de jazzificată pentru a relata, muzical vorbind, o desfășurare de nume ca cele aflate pe afișul acestei a doua ediții a festivalului. După prima seară, însă, mi-am dat seama că vreo cronică muzicală presărată cu tempouri și armonii ar fi total irelevantă față de ce se întâmplă pe scenă, în spatele și în fața ei. Adică, negreșit, artiștii invitați sunt foarte buni, toți, dar, indiferent de gusturi și preferințe muzicale, că nu toată lumea vibrează la toate concertele, atmosfera este cea care desăvârșește acest melanj muzical și artistic. Și ce atmosferă!

Better than cream cheese and bagels
Better than honey on bread
Better than champagne and pretzels
Better than breakfast in bed

Better than chili rellenos
Better than chocolate eclairs
Better than hothouse tomatoes
Better than fresh bartlett pears

Ieri, după o noapte în care n-am putut dormi deloc, am pornit către Timișoara la întâlnirea cu muzicieni de soi strânși sub semnul și îndemnul celei de a doua ediții de JAZZ TM. Opt ore de drum când însorit, când plouat, cu muzică și fără peripeții s-au terminat în parcarea Hotelului Timișoara, la doi pași, hai, poate trei, de backstage-ul festivalului și de Piața Operei, devenită cândva, nu știu când, a Victoriei. Oficial.

După ce am personalizat camera de hotel cu ce-am adus și eu de pe-acasă, am coborât să-mi salut deja-prietenii care se ocupă de producție – adică echipa extinsă de la PLAI: management și voluntari – și de care a ajuns să-mi fie drag, cumva, mai ales după ce, anul trecut, la PLAI, am asistat la una din ședințele lor. Sunt foarte mișto. Toți!

Pffff, s-a făcut deja săptămâna de când sunt la Sibiu, la Festival, iar vinerea e mereu ziua aia în care începe să-ți pară foarte rău că mai e puțin și se termină.
Dar până să fie azi, a fost ieri, adică joi, cu prieteni (re)veniți pentru teatru, Alex, Carmen, Andreea și Andrei, și o pauza de tartar de păstrăv la Hermania la o aproximativă oră a prânzului, una la care, în general, sunt în cameră și scriu. Cam ca acum, de fapt.

Dar dimineața a început cu poveștile lui Mayumi Taniguchi, coordonatoarea voluntarilor japonezi (și) în acest an, un om care mi-a dăruit, vorba ei, another sky, și despre care o să vă relatez separat, și a continuat cu o vizită la Raluca și Răzvan TV, care fac ediții zilnice cu oameni din FITS și care, ieri, au vrut să știe mai mult despre partea de online. Cum zilele astea sunt singurul blogger oficial pe-aici și cum, deși nu-mi place să apar nici în poze și, cu atât mai puțin la TV (apucături de PR, deh, care vrea să-l vadă pe client la TV, nu pe sine), m-am dus fiindcă iubesc FITS suficient de mult pentru a trece peste (ne)plăcerile personale.

Pe Cioran l-am descoperit poate ceva mai devreme decât s-ar fi cuvenit, în primii ani de liceu. Eram la vârsta la care credeam că pot dărma niște munți, sau măcar nitște dealuri, așa, însă mă împiedica ora limită de ajuns acasă! Prin urmare, titlul de pe cotor, Pe culmile disperării, m-a atras iremediabil, și la fel si conținutul. Am citit atunci cam tot ce apăruse de Cioran în primii ani de după revoluție iar citatele din cărțile sale s-au regăsit adesea în jurnalele mele.

Pe unele dintre cărțile sale le răsfoiesc și acum. Nu la fel de frecvent, fiindcă între timp m-am îndrăgostit și de alții, însă le păstrez în continuare în locurile ușor accesibile ale bibliotecii fiindcă, uneori, pur și simplu am chef să citesc Cioran, aproape organic, așa cum e nevoia de dulce.

Aseară am văzut poate cel mai bun spectacol de dans. Părerile sunt împărțite și poate, după ce-mi vor fi trecut emoțiile, o să oscilez între ăsta și altele. Dar deocamdată încă nu mi-l pot scoate din sistem, așa că, momentan (m-am decis!), e cel mai bun! Vorbesc de DecaDance, spectacolul celor de la Batsheva Dance Company.

O să vă las acum cu Making It, poezia lui Bukowski, ale cărei prime versuri s-au auzit în debutul spectacolului de aseară. Care, lucru de mirare, începuse deja, dar altfel decât vă imaginați. Povestea urmează. Deocamdată citiți și gândiți-vă la ce vreți voi. Fiindcă exact așa e cu dansul ăsta. Din coregrafie și trupuri se construiește o poveste, însă interpretarea ei ține de starea, emoțiile și sufletul fiecăruia dintre noi.
(dacă sunteți pudici, nu citiți mai departe)

Ieri am ajuns la șnurul spectacolului coregrafic Amor Amores pus în scenă de Gigi Căciuleanu la Opera Națională din Cluj, o bucurie deplină și un privilegiu nespus, cu atât mai mult cu cât premiera spectacolului, mâine, se întâmplă când eu voi fi deja la Sibiu pentru prima zi de FITS și încă nu se știe dacă spectacolul o să ajungă și prin alte orașe.

Am stat cuminte pe scaun și am urmărit cum se construiesc expresii desăvârșite prin detalii din mișcare aparent nesemnificative, urmărind dansul dar și indicațiile scenice, o experiență absolut incredibilă, ca un fel de coregrafie cu subtitrare!

Blocul în care am copilărit, şi în care ai mei continuă să locuiască, e un bloc mic, cu doar opt apartamente, iar copiii din el învăţau la trei şcoli diferite. Ne ştiam, unii dintre noi eram chiar prieteni, dar nu se poate spune că aveam o gaşcă. Laurenţiu avea peşti, Ioana avea pian de jucărie şi triolă, dar Dănuţ avea cele mai faine cărţi! Din biblioteca de la etajul patru mama lui, doamna profesoară, mi-a ales Mary Poppins, Cişmigiu & Co, Crocodilul Ghena şi alte poveşti pe care le-am iubit nespus în copilărie şi le iubesc şi-acum, chiar dacă, teoretic, am depăşit vârsta cu pricina. Nimeni, niciodată, nu e prea adult pentru Mary Poppins!

Între timp, ceilalţi copii s-au mutat din bloc, chiar şi Dănuţ, la casa lui, dar doamna profesoară a rămas acolo, e prietenă cu ai mei şi, într-un fel, mi-a devenit şi mie apropiată fiindcă e, în lipsă de alt termen, dar şi prin comparaţie cu ai mei, mai conservatori, foarte cool.  

În 1999, cei de la UNESCO au declarat 21 martie Ziua Poeziei, într-o încercare de a aminti lumii, măcar pentru o zi în an, şi de versuri. N-ar fi o premieră să public versuri printre rânduri, asa că de ce nu?!

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

(Altă matematică, Nichita)

Christopher Walken e unul dintre actorii mei favoriţi. Pentru cum joacă, pentru că a jucat şi pe scenă, nu doar pe ecran, pentru umor şi autioronie, pentru ca îi plac pisicile şi, când era puşti, a făcut dresură de lei la un circ iar acum are un motan pe nume Bowtie, pentru că citeşte poveşti ca nimeni altul şi pentru că danseză. Şi pentru “I think of everything I do as comedy. Even when I’m holding a machine gun”