Îmbrățișarea

Am primit de la Oana Botezatu o provocare și cea mai nouă adăugire în colecția #PeCuvânt, cea cu vorbe bine alese și parfumuri pe măsură. ÎMBRĂȚIȘARE vine cu aromă de cașmir, ceai de portocale și ghimbir. Provocarea era o poveste despre o îmbrățișare și am știut de când am citit bilețelul Oanei care e cea mai specială pentru mine. N-am avut prea repede răgaz să scriu, dar, încet-încet, se aliniază planetele. Și poate-mi revine și cheful de scris, pierdut undeva între deadline-uri, To Do List și Marte retrograd (sau ceva). Dar, până atunci, despre acea îmbrățișare.

Am fost împăcată când a plecat tata. A fost un om fără astâmpăr, mereu cu un plan, mereu cu un drum, mereu cu ceva de făcut, nu cred că știa să stea locului. De la un om super activ a ajuns, în câteva zile, un om care avea nevoie de baston pentru câțiva pași șovăielnici, și, foarte curând, un om definitiv imobilizat în pat. La fel ca el, și tumora lui a fost de nestăpânit…

Când a revenit acasă după turneul spitalicesc a înțeles, până să-i expun eu implacabila realitate medicală, că n-avea să se mai dea jos din patul ăla pe picioarele lui vreodată. Știu că a suferit din pricina asta mai rău și mai mult decât la gândul că lupta asta o s-o piardă, așa că am fost împăcată când a plecat, după mai puțin de-o lună.
Cumva consolată că nu mai suferă, chiar dacă pentru mine asta a însemnat că nu mai e, însă fără să fi apucat să închid. M-am tot gândit dacă am apucat să-i spun suficient de convingător că-l iubesc, dacă a plecat convins de asta, fiindcă m-am străduit (și am și reușit) să nu par tristă în preajma lui nici măcar o secundă în zilele alea.
Și-mi era teamă că o să-mi amintesc chipul lui doar așa cum era la final, fără zâmbetul poznaș, și, nu știu de ce, că o să-i uit vocea. Trei ani și jumătate mai târziu știu că mi-l amintesc vesel și zâmbitor și că nu i-am uitat vocea, dar, atunci, m-au bântuit tot soiul de gânduri.

Nu mai știu exact când l-am visat, oricum, au fost câteva luni bune după ce nu mai era, spre un an. Nu-mi amintesc decât rar ce visez, dar nu și de data asta. Eram la ai mei acasă, mă îndreptam dintr-o cameră în alta și pe hol, neașteptat, am dat de tata. Și cumva în vis știam că nu mai e, dar el era acolo și-i râdeau ochii și-mi zicea că e bine, e fericit și împăcat și e bine, să știu de el că e bine. Știu și acum ce cămașă purta în vis, una din preferatele lui, cu pătrate albastre, și că mirosea a el, a aftershave-ul lui și a tata. Și ne-am îmbrățișat și am simțit că a fost acolo, cu mine, o îmbrățișare de urs, caldă și bună, cea de La revedere. Și-am plâns când m-am trezit, atunci, și îmi dau lacrimile și-acum, când scriu, dar de drag și dor și gând bun și zâmbet poznaș.

***

Sunt genul hugger, mi-au lipsit mult îmbrățișările anul trecut, înainte de vaccinare, și chiar și-acum sunt mai degrabă rezervată și circumspectă în afara zonei de prieteni din cercul de siguranță. Au fost și alte strângeri în brațe de neuitat, dar cea mai specială e cea care a fost fără să fie, de fapt, însă atât de prețioasă!


PS Colecția PeCuvânt e aici. Mai are dor, magie, iubire, uimire, bucurie și mai vedeți voi.