Dar nu oricum, ci cum să te laşi de fumat după metoda Allen Carr

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase” de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Şi gata, am început!

Diana Vasiliu, terapeuta, ne spune că urmează o cantitate mare de informaţii şi că o să avem multe întrebări dar care îşi vor găsi răspunsul de-a lungul seminarului.

Ni se spune că vom ajunge să învăţăm să ne manipulăm gândurile – nice one! – şi că vom discuta de multe dintre situaţiile care ne fac să fumăm şi vom discuta şi de fumătorii ocazionali. Vom lucra, ne spune Diana, cu mintea şi cu bunul simţ, şi trebuie să respectăm instrucţiunile, asta e foarte important. Sunt zece instrucţiuni iar primele trei sunt să ne relaxăm şi, funny!, să fumăm în pauze, chiar insistă la asta. Dorinţa de a nu fuma trebuie să vină natural, nu forţat. A treia instrucţiune e să credem că nu suntem cu nimic diferiţi de cei care au reuşit să se lase.

Metoda e diferită de ce mai există acum pe piaţă, toate lucrurile care fac apel la voinţă, şi o să le numim, generic „metoda voinţei??? – you know, ţi-e poftă de mori, da’ ai voinţă să nu fumezi. Cea mai păcătoasă chestie pe care o presupune metoda asta e aceea de a-l transforma în „fruct oprit???, un prieten la care renunţăm fără un motiv întemeiat. Baaad!

(toată discuţia asta îmi face poftă de o ţigară)

Să vedem acum care ar fi dezanvantajele fumatului: mirosul, părerile partenerilor, familiei, costurile, sănătatea, faptul că devine complicat cu spaţiile pentru fumători, dar şi avantajele ar fi: concentrare (inspiraţie), relaxare, trece timpul (plictiseală), liant social, calmare. Fumătorul le are şi pe unele şi pe altele, DAR şi temerile care vin odată cu toate acestea: dacă nu fumez, n-o să mă mai pot concentra, şi cum o să-mi descarc nervii şamd

(rău!)

Diana promite că metoda Allen Carr te eliberează de toate aceste frici şi te face să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate.

(adevărul e că, dacă te gândeşti, majoritatea avantajelor sunt doar argumente pe care ni le aducem noi pentru a fuma)

Se spune că fumătorii n-au voinţă. Dar au! Cine se duce, are chef, n-are chef, să ia ţigări noaptea la 11 chiar şi într-un cartier mai puţin prietenos?! Cine rezistă cu brio la insistenţele celor din jur: „Da’ tu de ce nu te laşi???? şi aşa mai departe?! Aha! Fumătorii au voinţă! Au voinţă să fumeze!

Şi de aceea, acum facem pauză de ţigară!

Citiți cu click pe cifre părțile 2, 3, 4 ale acestei experiențe.

Mă distrează foarte tare înfruntările între bloggerii amuzanţi (sau care se cred amuzanţi) şi cei romantici (sau care se cred romantici) puse la cale de Cremosso sub numele de cod Blogjuan şi am două istorii de povestit, fiecare susţinând concluzia de la final.

Prima ţine de o experienţă cu un domn care se dorea romantic, ori care credea – aşa credea el! – că o doză hotărâtă de clişee mă vor arunca cu precizie direct în Nirvana (fără ciocolată!). În ordine descrescătoare, florile mele preferate sunt anemonele, gerbera şi crizantemele mici, alea ciufulite şi colorate care miros dumnezeieşte a toamnă, aşa că bucheţoiul de tranfafiri pregătit era măgulitor, all right, dar… n-avea nici o legătură cu preferinţele mele. Omul lucrase o şi coloană sonoră demnă de Premiile Diabet, dar nici Bichael Molton nu e pe gustul meu, ce să fac?!

Bref, când am ajuns la el acasă, unde erau toate cele dichisite şi pregătite, lumânări, muzică, vin, tot pachetul, pe mine m-a apucat râsul. Da’ rău. Am râs până mi-au dat lacrimile, până în staţia de taxiuri, în taxi şi chiar şi când am ajuns acasă tot mai râdeam. Nu puteam să-mi scot din minte felul în care chipul domnului s-a schimbat de la satisfacţie totală la uluire completă vizavi de reacţia mea. Nu ăsta era, fireşte, efectul pe care şi-l dorise, dar nici eu nu anticipasem aşa o surpriză cu şerbet, fiindcă părea om normal, chiar haios pe alocuri.

Un alt episod, un alt domn. De data asta, unul plin de poante, un relaxat ce părea că are totul sub control de-i dă mâna şi stomacul să presteze aşa frecvent replici acidulate. Mi se părea înviorător, genul de om care întâmpină orice problemă cu detaşare şi calm, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Numai că într-o seară când m-a luat de la job, din Casa Presei, şi eu eram cumva supărată şi aveam chef de trecut prin Herăstrău, şi era linişte şi bine, şi încă un dram de soare blând şi aveam poftă să savurez toate astea în tihnă, poate chiar să fiu un pic romantică, na, şi să stau în iarbă, pe marginea lacului, el, amuzantul, continua să facă pe amuzantul şi mi-a stricat tot zenul. Să râdem? Da. Dar nu oricând, nu cu orice subiect, nu  în orice moment. Ştiţi voi, şi Bush se crede spiritual!

După cum se vede, în exces, ambele înclinaţii sunt păguboase şi nu te duc… aici:

Aşa că cea mai bună variantă, zic eu, e o combinaţie, fără inimioare roz dar şi fără exces de poante:

Amsterdam? Da! Amsterdam beat sau fumat rangă, tăvălindu-te pe jos de râs în cartierul roşu? Nu!
Paris? Da! Paris cu fond sonor de Celine Dion şi degustare romantică cu 40 de feluri de ciocolată şi dulceaţă, nu!

Aţi prins ideea! Să fie amuzant, dom’le, dar să ştie când să se oprească din glume şi să facă rost de-o crizantemă pitică, aşa, fără nici un motiv.  Întrucât mai aveţi timp până luni să mă convingeţi dacă amuzanţii pot fi şi romantici sau dacă romanticii pot fi şi amuzanţi, să vedem ce-aveţi de spus! :D

PS nu încercaţi să mă mituiţi, că nu mănânc ciocolată (excepţie: trufe din astea by Hădean) şi nici alte dulcegării nu mă atrag prea tare. Mai bine încercaţi să mă convingeţi – şi pe mine şi pe celelalte jurate!

La mine acasă nu prea se prepară desert, fiindcă domnul Sony nu găteşte, iar eu nu prea sunt mare amatoare de dulciuri. Din când în când, prin weekenduri, mai comit câte o cremă de zahăr ars şi, de obicei de ziua lui tata, câte un tort, dar probabil că aceste rare ocazii pot fi numărate, anual, pe degetele de la o singură mână.

Şi cum anul ăsta weekendurile au fost petrecute mai mult pe coclauri decât acasă, am primit cu bucurie invitaţia Borţun Olteanu de a prepara, aseară, brioşe, fiincă-s bune şi pufoase şi fiindcă oricum nu ştiam să fac. Evenimentul a avut loc la Violeta’s şi e legat de prezenţa, pe piaţa românească, a celui mai vechi şi cel mai vândut brand de unt din lume, Lurpak.

Special la acest unt e faptul că un kilogram de obţine din nu mai puţin de 20 litri de lapte şi că are o umiditate foarte foarte mică, ceea ce îl face ideal pentru gătit. La noi pe piaţă îl găsiţi în trei dintre formele sale: nesărat, sărat şi tartinabil. De la mama lui sunt vreo 10 feluri dintre care una cu usturoi pisat, cred că demenţial! Întrucât sunt la dietă, deşi am primit câte un pachet din fiecare variantă, nu-l pot încerca, oricât mi-ar plăcea, dar vă cred pe cuvânt dacă-mi spuneţi voi că e bun. Eu cred că e bun, că nu degeaba e cel mai vândut şi foarte recomandat de bucătari renumiţi în toată lumea.

Revenind la brioşe, reţeta e uluitor de simplă, nici mie nu mi-a venit să cred, după cum urmează: ceva mai mult de jumătate de pachet de unt Lurpac, amestecat cu vreo trei sferturi de pahar de zahăr. Se amestecă până se omogenizează, urmează, apoi, două ouă, întregi, puse unul câte unul, după care vine surpriza! Poţi, desigur, să pui lapte sau smântână dulce, dar lucrurile merg perfect şi cu ceva mai mult de jumătate de pahar de suc de portocale, ceea ce am şi executat în reţeta noastră!

După asta urmează ingredientele speciale, care sunt, după gust şi imaginaţia fiecăruia, fructe confiate, caise, stafide, smochine, nucă, fustic, mac, susan, cocos, cacao, scorţişoară, ciocolată, coajă de lămâie ori portocală, polen, deci cam orice vă face cu ochiul. Eu am pus stafide, polen şi nuci. După asta se adaugă făina, vreo două pahare, în aşa fel încât aluatul rezultat să rămâna moale, dar să nu curgă. La final, nu uitaţi de praful de copt, căci fără el pălăria de brioşă n-are nici o şansă să se ridice deasupra formei. De asemenea, e de dorit să nu amestecaţi aluatul în exces, altfel forma aia neregulată faimoasă la brioşe o să vă iasă prea… regulată!

Cu o lingură de metal, vă autoserviţi din aluat şi puneţi frumos în formele de brioşă şi vă opriţi cam la un centimetru de marginea formei. Nu trebuie să nivelaţi, dar dacă aveţi timp, chef şi răbdare, puteţi orna brioşele cu ce vă place, după caz. Dulcele stă la cuptor la foc măricel vreo 5 minute, apoi la foc mediu trecute fix încă vreo 10-15 minute. Sunt făcute atuncă când pălăria începe să crape pe ici, pe colo, ca să vestească desertul.

Simplu, repede şi bun! Am gătit şase brioşe frumuşele şi am mai participat, cu partea mea de aluat rămas, şi la o tartă pe care am ornat-o cu un smiley face din mac şi care cred că a ieşit bună şi ea, doar că eu am plecat şi-am lăsat-o la cuptor. Campioană la brioşe a ieşit Anca.

Deşi dietă, nu m-am abţinut să nu încerc una, hai, două! Pe restul le-a mâncat domnul P. şi să dea naiba să zică ceva de rău de ele c’altădată nu mai primeşte!

Iată şi o reclamă la untul cu pricina, mie mi-a plăcut foarte foarte tare cum e făcută:

Acum vreo zece zile discutam cu cineva despre criteriile de angajare în PR  şi uite-aşa mi-a venit ideea de a face un fel de serial în care să fie vorba despre ce trebuie să ştie şi cum trebuie să fie un potenţial candidat la angajarea într-una dintre agenţiile de PR importante de la noi. M-am bucurat să primesc răspunsuri de la manageri de agenţii a căror muncă inspiră, agenţii creative şi cu echipe vesele.

Dacă răspunsurile de până acum au venit exclusiv de la doamne care conduc agenţii de relaţii publice, azi este rândul unui domn să ne vorbească despre criteriile de angajare ale agenţiei în care este partener şi, de asemenea, Managing Director: Bogdan Theodor Olteanu, pe care s-ar putea să-l mai ştiţi şi ca BTO.

Bogdan are background şi experienţă în presă, apoi a fost consultant politic. În 2005 a ajuns la Millenium, al cărei departament de PR l-a condus din 2006 până în 2010 când departamentul a devenit agenţia Borţun•Olteanu. Restul e istorie, încă se scrie şi se scrie frumos.

Dar cum trebuie să fie cineva pentru a ajunge să lucreze la Borţun•Olteanu? Iată ce spune Bogdan, cu introducere, aşteptări şi… fără încheiere :)

Introducere.

Cred că există foarte multă loterie în procesul de recrutare şi că oricât de bine îl structurezi vei avea surprize. Abia după cîteva luni de muncă poţi să fii sigur cu ce te-ai ales.

Harvard Business Review, care ştie ce spune, este de părere că “Using interviews, reference checks, and sometimes even personality tests, they try to infuse logic and predictability into hiring. Still, success remains elusive. Several recent surveys conducted by both business academics and independent consulting firms have found that between 30% and 50% of all executive-level appointments end in firing or resignation???

Subscriu. Şi economisesc timp ghidîndu-mă exclusiv după intuiţie. Îmi place sau nu (fără argumente) un om? Îmi inspiră (sau nu) încredere? Şi iau foarte repede o decizie.

Aşteptări.

Sunt lucruri pe care le aşteptăm de la toată lumea şi lucruri care sunt foarte specifice pentru un post/poziţie. Aşteptăm de la oricine să fie inteligent, curios, ambiţios şi responsabil. Şi să aibă simţul umorului.

Dacă vorbim despre un junior căutam calităţile de mai sus într-o formă (şi cantitate) care să poată fi crescută/cultivată repede. Nu avem foarte mult timp şi nici foarte multă răbdare.

Dacă angajăm un om cu experienţă ne aşteptăm ca istoricul personal să fie relevant. Munca anterioară într-o altă agenţie este cel mai bun scenariu, pentru că este o experienţă aparte, care nu poate fi simulată/compensată. Trecutul cu pricina trebuie să fie imediat vizibil în muncă – cu oamenii experimentaţi avem şi mai puţină răbdare.

În general preferăm să creştem oameni mai degrabă decît să-i angajăm gata formaţi. E un pic mai complicat, dar merită.

Anecdote.

Cei mai buni juniori angajaţi în ultima vreme au fost complet neplanificaţi. Pe Emilia Florea am cunoscut-o la un workshop organizat de Advice. Eram acolo cu Ligia Adam, să facem pe deştepţii. Ne-a plăcut de ea şi am luat-o acasă, deşi nu aveam ceva concret de făcut cu ea. Plopeanu şi Olteanu şi Văcariu au fost la noi în diverse internship-uri şi pe urmă le-am păstrat şi le-am găsit de muncă.

Bibliografie suplimentară.

Prima aniversare

Safe is small

Independence is beautiful

Responsabilitate in PR

It’s all my fault

Chiar nu mai e nimic de adăugat! :)

Mâine descoperim ce fel de oameni caută Mirela Meiţă, Director General la Chelgate România.

“Tineretul din ziua de azi”. Mă enervează sintagma asta – dispreţuitor rostită şi continuată, de obicei, cu “pe vremea mea nu se întâmpla aşa ceva…”

Tocmai am avut parte de o mostră de “superioritate” cuconească într-o cafenea, Klausenburg, în care zen-ul e garantat de atmosfera miunată creată de loc, de muzică, de cafea şi de servicii.

Doar câteva secunde am lipsit de la masa de patru persoane la care mă aşezasem, fiindcă urma să am o întâlnire în patru, timp în care doamnele de alături, tot patru, s-au autoservit cu un scaun de la noi la masă, ca să-şi pună genţile pe el. Politicos, le-am spus că scaunul cu pricina nu e liber şi că, oricum, politicos e să întrebi dacă se poate, nu să te autoserveşti.

Replica? Sunt nesimţită, că aş putea să fiu copilul lor şi nu le ţin eu lecţii de bună purtare! Am replicat că vârsta n-are nici o legătură cu bunele maniere pe care le ai sau nu le ai. Au sărit toate cu gura pe mine, că ce tupeu, auzi, că parcă e cafeneaua mea, să decid eu cine ce scaune foloseşte. Şi că tineretul din ziua de azi e atât, vai!, atât de obraznic!

Mno, acuma ce să zic? “Cuconetul din ziua de azi…!” ?!

Început de luni, serialul de faţă îşi propune să aducă informaţii despre ce trebuie să ştie şi cum trebuie să fie potenţialii angajaţi pentru un job într-o agenţie de PR de la noi. Până acum au răspuns în acest sens patru doamne bine cunoscute în această industrie: Crenguţa Roşu (DC Communication), Sorana Savu (Premium PR), Gabriela Lungu (The Practice)  şi Ioana Mănoiu (GMP PR).

Astăzi continuăm cu Alina Damaschin, CEO la Rogalski-Grigoriu. Alina are 13 ani în publicitate şi comunicare, a trecut prin toate etapele semnificative de transformare a industriei, cea mai lungă perioadă în agenţii de publicitate lucrând pentru puternice branduri internaţionale şi locale, o perioadă şi ca antreprenor în zona de online.

Răspunsul pe care mi l-a dat e un adevărat articol în sine, cu titlul şi tot ce-i trebuie, aşa că, fără alte introduceri, iată ce fel de oameni se caută la R-G.

Oameni entuziaşti, curioşi şi creativi.

Consultanţii RG PR au personalităţi ambiţioase, fără legătură cu stereotipii piaristice şi primadonisme. Diversitatea experienţelor şi a caracterelor a fost întotdeauna o caracteristică în recrutarea noastră, aşadar am vrea ca fiecare candidat să aibă o bază solidă… si ceva în plus, cu care ne-ar putea completa.

Bineînţeles că avem o întreagă listă de cerinţe “hard??? legate de profesionalism şi instruirea acumulată până în momentul întâlnirii noastre, dar toate sunt obligatoriu dublate de calităţi “soft???, un anumit tip de personalitate care nouă ni se potriveşte – omul curios-nesatisfacut-cu-obişnuitul-inimos.

Ca punct de plecare, toţi potenţialii aplicanţi ar trebui să îi adreseze CV-ul direct unei persoane şi nu unei adrese de e-mail generice, într-o tonalitate adecvată (nici prea formal, nici prea relaxat) şi să ştie să spună ceva diferit, prin conţinut sau prin maniera pe care o aleg de prezentare.  În definitiv, scrisul e una dintre cerinţele obligatorii ale meseriei si nu poţi să faci abstracţie de formă sau de fond atunci când evaluezi un CV.

Odată obţinut un interviu, candidatul a câştigat jumătate din bătălie, dar momentul decisiv rămâne totuşi întâlnirea. Candidatul ar trebui să demonstreze că deţine cât mai multe cunoştinţe despre industrie, media, să fi studiat în prealabil profilul, clienţii şi campaniile agenţiei şi să aibă o părere personală despre acestea. Absenţa unei păreri nu lasă o impresie bună.

În plus, în agenţie sunt apreciaţi oameni cu un standard de imagine; de aceea şi noi apelăm la “dosarele X???, înainte de întâlnire – online-ul şi reţelele de socializare oferă acces la suficient de multe şi diverse informaţii despre un candidat. Discuţia în sine ne aşteptăm să fie sinceră şi deschisă, suficient de concisă şi clară. Apreciem mult abilităţile speciale, orice fel de pasiune extra job şi, mai ales, apreciem entuziasmul.

Evident că toate trăsăturile de personalitate trebuie să completeze profilul unei persoane care ştie să ducă la bună îndeplinire, cu seriozitate şi atenţie la detalii, toate responsabilităţile jobului. Detaliile tehnice sunt, cu siguranţă, cele mai importante, dar nu şi suficiente. Aşadar, încercăm să găsim cât mai mult din caracteristicile unui bun jurnalist, din curajul şi determinarea unui lider şi o anume capacitate de a inspira şi a satisfice nevoile clienţilor.

Serialul continuă luni, cu răspusul lui Bogdan Theodor Olteanu, Managing Director la Borţun-Olteanu.

Deja ştiţi, acesta este un serial despre cum trebuie să fie şi ce trebuie să ştie cineva care vrea să lucreze într-o agenţie de relaţii publice de top. Intenţia mea e aceea de a vă aduce informaţii despre asta direct de la sursă, adică managerii acestor agenţii, dar şi – recunosc! – aceea de a descuraja pornirea de a lucra în această industrie a celor care îşi imaginează că PR-ul înseamnă glamour şi petreceri şi ceva texte, acolo, care pot fi scrise, adesea, cu multe greşeli şi fără documentare. Şi asta pentru că m-am săturat să văd şi aud oameni care se recomandă ca specialişti în PR şi habar n-au, de fapt, cu ce se mănâncă meseria asta.

Zilele trecute au răspuns întrebării mele cu privire la potenţialii angajaţi trei doamne, trei modele de profesionalism în această industrie, Crenguţa Roşu (DC Communication), Sorana Savu (Premium PR) şi Gabriela Lungu (The Practice). Astăzi este rândul unei alte profesioniste în PR, Ioana Mănoiu, Managing Partner la GMP PR.

Şi pe Ioana o cunosc şi o admir de multă vreme, este unul dintre acei specialişti în relaţii publice care  îşi asumă rolul de consultant dimpreună cu toate responsabilităţile ce derivă din acest lucru şi, de asemenea, crede în avantajul pe care industria de PR îl are generarea de content: “poveşti despre branduri şi aducerea acestora pe agenda publică”. În acest an, Ioana a fost reprezentanta României în juriul secţiunii de PR de la Cannes Lion. În plus, într-o notă mai personală, Ioana are o senzaţională colecţie de pantofi! :)

Dar iată şi cum sunt lucrurile în ceea ce priveşte recrutarea la GMP PR.

Noi angajam in proportie de 80% seniori. De la inceput, ne-am pozitionat ca o agentie care ofera in relatia directa cu clientii oameni cu minim doi ani de experienta. La baza piramidei, ca sa zic asa, este experienta profesionala, relevanta pt divizia in care angajam. Daca cautam la Brand PR de exemplu, ne uitam la experienta pe campanii de brand, evenimente, actiuni creative.

La corporate conteaza experienta pe strategie & constructia de reputatie & consultanta. Pentru mine conteaza enorm insa profilul uman, cateodata mai mult decat experienta profesionala. Cautam oameni deschisi catre lume, cu pasiuni din cele mai neobisnuite, care sa-si doreasca sa faca diferenta si sa aiba un foc interior.

De asemenea, Ioana crede că, pentru a creşte nielul profesiei e nevoie de investiţii în oameni şi de creştere a nivelului de pregătire a celor care activează prin cursuri, traininguri şi participări la conferinţe şi, uneori, recrutarea pentru o poziţie la GMP PR poate dura şi câteva luni. Dar, aşa cum spuneam, e vorba de profesionişti!

Următoarea doamnă care răspunde întrebării mele, mâine, este Alina Damaschin, CEO agenţia Rogalski-Grigoriu.

Nu ştiu cât de tineri dar, cu siguranţă, suntem neliniştiţi. Trăim pe fugă, n-avem stare, schimbăm joburi, locuinţe, maşini, telefoane, destinaţii de vacanţă, anturaje. Trăim azi, aici, acum şi cred că uneori, din viteză, uităm că, de fapt, toate obiceiurile noastre de azi se reflectă în viaţa noatră de mâine. La propriu, uneori.

Ba, mai mult, tot din viteză, deşi, fireşte, ne preocupă bunăstarea personală, uităm, de fapt, să ne gândim la ceea ce contează cu adevărat, uităm să ne procurăm clipe de tihnă altfel decât între două apeluri pe mobil, ambele începând cu: „E urgent!???.

Cred că e un obicei sănătos să mai iei, din când în când, câte o pauză şi să faci lucruri pentru minte, inimă şi literatură. Unul dintre multele pe care ar trebui să le practicăm. De aceea, în următoarele şase luni, în cadrul unei campanii care începe aici, printre rânduri, vă invit să aflăm şi să urmăm împreună care sunt obiceiurile sănătoase ce ne pot face viaţa mai bună.

Alături de mine, provocându-vă cu acelaşi subiect, dar cu abordări diferite, fireşte, se află alte cinci bloggeriţe pe care ştiu că le apreciaţi şi, desigur, oricine ştie sau vrea să afle câte ceva despre

#obiceiurisanatoase (pe Twitter, începând de azi!)

El şi ea în troleu, în faţa mea. Ea stă la geam. El priveşte absent, aiurea. Amândoi sunt tineri. El e mai sport, blugi şi un hanorac negru, simplu, ea e mai cochetă un pic, blugi, balerini, sacou şi o eşarfă la gât. În nici un caz genul piţi, pare mai degrabă o studentă cuminţică.

Ea îi intinde mâna, el îi apucă un deget, ea se strâmbă, îi dă peste mână. El e mirat, nu ştie ce să facă. Ea îi întinde din nou mâna, el îşi aşază nedumerit mâna în palma ei. Ea îi dă iar peste mână. Tac amândoi, nici unul nu zâmbeşte, el priveşte în continuare sbsent, aiurea. Până la urmă ea zice, ia-mă de mână. El o ia de mână. Urmează următorul dialog:

Ea: Ce ai?

El: Nimic.

– Chiar nimic?

– Nimic.

– Dar ai ceva. Ce ai?

– Nimic.

– Haaaai, spune-mi, ştiu eu că ai ceva! Ce s-a întâmplat?

– Serios. Nu. S-a. Întâmplat. Nimic., zice el, punctând pauzele, uşor plictisit.

– Ceva ai tu!

– Sunt obosit.

Linişte. Ea se uită pe geam, el priveşte în continuare, aiurea, absent. Ea dă să spună ceva, se răzgândeşte, tace.

Însă e doar pentru scurt timp:

– La ce te gândeşti?

– La nimic.

– Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. La ce te gândeşti?

– Serios, la nimic.

– Bine, nu vrei să-mi spui. Bine.

– Aveam un gol în minte. Un gol. Un gol mare. Sunt obosit. Nu mă gândesc la nimic.

– Aha, deci eşti supărat. Pe mine? Dar de ce?

N-am mers decât două staţii cu troleul, nu ştiu dacă duduia a continuat să-l aia la melodie pe tânăr după ce am coborât eu – înclin să cred că da! – dar mi-a fost milă de el şi ştiu sigur că eu n-aş fi avut răbdarea lui.

Ce naiba posedă nişte femei să toace mărunt creiere de bărbaţi şi ce anume îi face pe aceştia din urmă să suporte asemenea tratament?!

N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

Şi acum, să vă spun ce-am citit.

***

Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

***

Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

… ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)