Că tot e “sorbătoare” azi iar românii au în obicei micii însoţiţi de ceva alcool în muncitoreasca zi de 1 Mai, mi se pare un moment numai bun pentru a vă povesti excursia mea “de muncă” la Fabrica de bere Timişoreana.

La fabrică am mai fost, cu ocazia altei vizite blogosferice în oraşul de pe Bega, însă atunci ne-am oprit la o degustare de nefiltrată în Curtea Berarilor şi nu am parcurs, decât în linii mari, istoria fabricii, şi nici procesul tehnologic. De data asta, însă, cu ajutorul a doi ghizi cu vechime în producţia de bere la Timişoara, m-am simţit ca într-un veritabil episod de How It’s Made.

Hello, world! Sunt la PR Forum, asa cum am promis, si incerc sa fac live blogging de pe un Galaxy Note 2, ceea ce e o experienta noua chiar si pentru mine.
Dupa un start un pic decalat al conferintei, Adina Vlad de la Unlock Market Research, prezinta mult-asteptatul studiu despre PR asa cum e perceput el de agentij si de clienti. As pune versus intre perceptii, dar inca nu e cazul. In fine, nu apasat.
Exista o perceptie diferita intre comunicator si receptor/canale asupra a ceea ce inseamna mesaj relevant.
PR-ul are nevoie de PR!

Aşa cum vă povesteam zilele trecute, prima vizită oficială din cadrul Timişoara Brands Tour a fost la Primărie, cu o discuţie ce a avut loc chiar în sala de consiliu, nu de alta, dar clădirea cu pricina, deşi aparent frumoasă, e în renovare, iar schelele nu păreau chiar aşa de interesante!

Ne-a primit viceprimarul, Dan Diaconu, care pare chiar un om de ispravă şi cu care am discutat câteva proiecte şi direcţii generale pentru binele oraşului, după care şi-a făcut apariţia însuşi Nicolae Robu, primarul oraşului, lucru demn de laudă dacă iau în considerare că are, de bună seamă, o agendă foarte plină!

Mi-a fost drag de Timişoara de când ne-am întâlnit prima dată, pe peron, în gara oraşului. A fost, aşa, un sentiment de “O să iubesc oraşul ăsta” şi aşa s-a şi întâmplat, iar amintirile şi prietenii de-acolo au cimentat aceată relaţie la distanţă. Mă bucur, aşadar, când am drum spre capitala Banatului, iar când cu Timişoara Brands Tour cu atât mai mult, fiindcă oraşul avea să mă prezinte prietenilor săi, ceea ce, se ştie, e mereu important, chiar şi într-o relaţie la distanţă!

Ca să nu mai spun că şi drumul lung până acolo a fost plăcut, fiindcă Alex conduce bine, am făcut un popas în Sibiu, la Kontiki (cea mai bună ciorbă de burtă, ever!), unde ne-am revăzut cu Brylu, am constatat că se lucrează la Autostrada Transilvania chiar şi când plouă şi că, dacă ai muzica potrivită, nici un drum nu mai pare chiar atât de lung. Aşa că, de fapt, am ajuns chiar repede la Timişoara! :)

Acum nişte ani, vreo şase, cred, am dat un interviu despre PR pentru o revistă glossy. Revista nu mai apare, dar am interviul ăla şi îl recitesc din când în când să văd dacă s-a mai schimbat ceva, nu atât cu mine, ci cu relaţiile publice, în general. Mare lucru nu prea s-a schimbat, tot ăla e rolul comunicatorilor, respectiv de management al reputaţiei companiei, brandului, persoanei, proiectului, instituţiei, evenimentului… And more!

Doar că trebuie să ştim din ce în ce mai multe despre din ce în ce mai multe şi, chiar şi atunci când ştim sau ar trebui să ştim ori se presupune că ştim şi se aşteaptă de la noi să ştim, unii dintre noi nu ştim!
(e ok, nici nu mi-am propus să fiu prea subtilă!)

Premiile Pulitzer sunt oferite în jurnalism, literatură şi muzică încă din 1917, iar de competiţie se ocupă cei de la Columbia University. Dincolo de faimă (chiar şi nominalizarea e o reuşită!), premiul pentru 20 din cele 21 de categorii vine însoţit de un cec de 10.000 de dolari, iar câştigătorii categoriei “Serviciu public în Jurnalism” primesc şi o medalie de aur.

În fiecare an, sunt selectaţi 103 juraţi pentru a decide nominalizările şi pe cei 21 de câştigători, juriile fiind formate şi cinci sau sapte membri. Iar câştigătorii din 2013, anunţaţi cu puţin timp în urmă, sunt…

Later edit: tocmai începusem să scriu articolul, când au venit ştirile despre exploziile din Boston, şi l-am lăsat baltă. Sunt sigură că, anul viitor, cel puţin unul dintre materialele scrise noaptea trecută, o să ia un Pulitzer.

Mi se pare incredibil ce se întâmplă la Boston şi faptul că cineva are o minte atât de bolnavă încât să pună bombe la un eveniment sportiv (sau oriunde, dar, cumva, mi se pare şi mai mişelesc la un eveniment sportiv), unul dintre cele mai mari maratoane din lume, dacă nu chiar cel mai mare.

Două bombe au explodat la Boston astăzi, iar numărul victimelor se ridică, potrivit unor surse neoficiale, la 63  peste 100 de persoane din care trei au decedat deja. Se estimează că numărul participanţilor şi al spectatorilor la eveniment e în jur de 500.000, celularele în zonă nu prea au avut semnal, astfel că pot doar să-mi imaginez îngrijorarea celor care au pe cineva drag în zonă. Exploziile au avut loc lângă linia de sosire, fix în zona în care erau instalate presa şi toate camerele de filmare, pentru un impact maxim.

E prima dată, cred, când nu scriu patru zile pe blog şi, admit, nu sunt mândră de mine! Nici măcar nu-mi caut scuze – aş putea chiar să găsesc unele, dar n-o fac, fiindcă, deşi a fost mereu acolo un pitic care-mi zicea “Nici azi n-ai scris”, Timişoara Brands Tour a fost aşa de intens şi de fain încât vocea piticului să nu se audă prea tare. Sau prea des!

Festivalul Internaţional de FIlm NEXT e unul dintre acele evenimente considerate neeligibile pentru nasul subţire al ICR-ului, spre deosebire de o manifestare de adâncă respiraţie culturală numită Udatul Nevestelor, aşa că nu vă puteţi aştepta, de la NEXT, decât la chestii faine şi foarte faine.

Partea rea e că se întâmplă la Bucureşti când eu o să fiu la Timişoara, partea bună – pentru cei rămaşi în Capitală – este că începe astăzi şi ţine până duminică, pe 14 aprilie, la Corso şi la Studio. Partea şi mai bună e că sunt câteva proiecţii în cadrul Festivalului şi la Iaşi, Cluj şi Braşov – verificaţi programul.

Îmi place cafeaua. Beau o singură cană pe zi, dimineaţa, dar mi se pare că fără momentele alea de dezmeticire aromată nu m-aş putea repune în funcţiune, darămite să produc ceva, o idee cât de mică. Îmi place să simt în mână greutatea cănii, aroma cafelei fierbinţi şi gustul amărui, să am măcar cinci minute de linişte înainte ca ziua s-o ia din loc.

Marţi, însă, am băut două cafele: pe cea de dimineaţă şi, mai apoi, un latte… cu stropi de culoare, după cum vă povestesc mai jos!