M-au molipsit prietenii mei şi pe mine cu piesa asta, dar parcă nicicând n-a avut mai mult sens refrenul decât în după masa asta ploioasă, la Sibiu. Mereu m-am ferit – cât am putut! – să fiu, să fac, să ascult ceva ce nu iubesc, e un argument decisiv, inclusiv în ceea ce priveşte proiectele care ţin de munca mea.

Nu trăim, dovedit, decât o viaţă şi, dacă o să ducem cu noi doar ambiţii, orgolii şi portofolii, vom fi fost doar nişte cărăuşi. Unii de lux, poate, deşi luxul adevărat e să ai un bagaj mic în mână şi restul în suflet. Iar sufletul să fie uşor!

Când nu iubeşti ce faci, când nu pui suflet, nu (ies)e bine.
Nu trebuie să vă spun eu asta, o ştiţi, cu toţii, doar că alegeţi să uitaţi. Nu mai uitaţi. E atât de simplu.

Exerciţiu de imaginaţie:

O staţie aglomerată de metrou newyorkez. Trenul este în staţie. Printre ultimii călători care coboară e un bărbat.  Are în braţe o carte, poate un ziar, o mapă, cine mai ţine minte chiar toate detaliile. Şi o mânuşă. Doar una. Cealaltă e picată pe la mijlocul vagonului. O vede, dă s-o recupereze, însă uşile se închid, aşa că bărbatul din povestea noastră nu mai stă pe gândurişi strecoară repede în vagon şi cealaltă mânuşă. Pentru că, desigur, ce sens are să găseşti doar una? Şi chiar dacă aşa pare logic câţi dintre noi am fi procedat la fel?!

Care e treaba cu schimbarea şi modelarea celor la care ţinem?! De ce e atât de greu să ţinem la ei şi să-i preţuim pentru ce sunt, aşa cum sunt, şi încercăm să-i schimbăm, de ce e atât de greu să acceptăm că felul lor de fericire nu e identic cu felul nostru?! Şi, eventual, că al nostru nu e singurul posibil.

Că dacă nouă macaroanele cu brânză ne par gustul rafinat şi suprem e posibil, ba chiar probabil, ca altora să le placă mai mult salata de vinete, şi diferenţa asta de gusturi nu ne face pe noi mai buni şi pe ceilalţi mai puţin buni!

E linişte, e răcoare, e anotimpul meu preferat, ploaie. Motanul doarme prin preajmă. În casă e curat şi miroase a pâine de casă, am făcut şi pască şi am vopsit ouă, chiar dacă anul ăsta am ales o vopsea nouă şi rezultatul e chiar dezamăgitor.

Dar, dincolo de toate astea, am vorbit cu prietenii, ai mei sunt aproape şi există şi motiv întemeiat pentru un zâmbet ştrengăresc.

E bine. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Sărbători în tihnă să aveţi!

Azi, în timp ce făceam cumpărături printre rafturile mai degrabă goale (pe care nu mai era nici o pungă de ficat, inimi sau pipote de pui, apropo), fără grabă, depăşită de o mulţime de gospodine pe ultima suta de metri, mă gândeam că Paştele ăsta nu mai are aproape nimic din simbolistica tradiţională.

Totul a ajuns să fie despre unde ne petrecem zilele astea, ce gătim, ce ne cumpărăm, urări făcute în virtutea inerţiei, biserici “trendy” şi leneveală la mare, la soare ori prin alte locuri, iar postul, când şi cât mai e ţinut, a devenit cel mult o variantă de dietă şi nu încercarea la care ne supunem poftele şi voinţa.

Despre credinţă, bunătate, apropiere, iertări şi smerenie nici un cuvânt. Aş zice “păcat!”, dar până şi ăsta a ajuns golit de conţinut.

Mai credem în ceva zilele astea sau vom sfârşi într-o competiţie de măsurare şi preamărire a celei mai scumpe lumânări cu care ne luăm lumina?!

foto: Dreamstime

Duminică, în scurta mea evadare, am făcut o excursie din Vamă până în 2 Mai, pe jos, pe malul mării. Deşi mă duc în Vamă de atâţia ani, a fost prima dată când am făcut drumul ăsta. De obicei mi-e suficient să am compania mării, a prietenilor sau a unei cărţi şi nu prea îmi vine cheful de plimbări. Dar acum m-am dus.

E un drum de vreo oră şi ceva dacă mergi în doru’ lelii, cum am făcut noi, şi e destul de fain, fiindcă e linişte şi se aud valurile. Nu tu muzică, nu hărmălaie. Doar linişte şi mare. Şi o mulţime de gunoaie, cele mai multe sticle de plastic, dar nu numai, că am văzut şi ditai anvelopele (de tractor, de camion, cine ştie?!) aruncate pe mal. Ce oameni sunt aia care fac aşa ceva?!

Am fugit la mare. Adica fugit la modul propriu. M-am decis si impachetat in cinci minute (iar nu stiu ce am pus in bagaj!) si, dupa o goana sanatoasa, am reusit sa iau bilet si sa prind si trenul.

Sa mai spuna cineva ca femeile nu pot fi gata sa iasa din casa repede!

Si nici nu mergea liftul!!! 

(Asta e o poza din tren. Cu marea, maine!)

Asta a fost o săptămână grea, cu cele două extracţii de măsele şi un parinte operat, un To Do list lung cât o zi de post şi cu un mini eveniment la final, ca să fie cu de toate.

Într-una din zile, joi, cea mai nasoală dintre ele, mi-am scos stepperul pe balcon si, cu geamurile deschise, am “pedalat” acolo până la epuizare, până am simţit că mi se goleşte mintea de gânduri şi muşchii de orice urmă de energie – partea asta din urmă nici n-a fost aşa de complicată, cu mintea a durat ceva mai mult!

Pot să-mi ţin spaimele şi isteriile într-o cutiuţă, bine ferecate, pot să-mi stăpânesc emoţiile, uneori în mod surprinzător chiar şi pentru mine. Le îngrop undeva, adânc, pe sistemul “o să mă ocup de asta mai târziu” şi fac ce e de făcut în momentele de criză.

Nu mă întrebaţi cum, că nu ştiu cum am reuşit să  mă autoeduc aşa, dar mi-a fost de folos sistemul ăsta în multe situaţii în care mi-am păstrat capul pe umeri în timp ce alţii bezmeticeau.

Ştiu că toată lumea a ascultat P.O.H.U.I. şi că multora le place. Mie mi-a trebuit un drum dus-întors la Timişoara (foaie verde de piper, să trăiască dom’ şofer…i!, c-au fost doi: dom’ Hoinaru şi dom’ Cismaru) ca să-mi placă, şi nişte chestii personale legate de diverse halate albe ca să-mi fie chef s-ascult, acum, piesa asta.

Habar n-am ce va să însemne pohui ăsta în capul celor de la Carla’s Dreams (în al Innei nici atât!), dar, în accepţiunea mea proprie şi personală, acu’ mi-e un fel de pohui. Şi nu-mi place.

Cred că o să-mi pun nişte vin şi nişte muzică. Şi, vorba Oltei, o să mă gândesc la astea mâine.

PS era bună nişte ploaie!