Probabil că mulţi dintre voi ştiţi deja: prin acordul părţilor, Prefectura Municipiului Bucureşti a anunţat încetarea contractului de muncă avut cu Viorica Pavlu, doamna care se ocupa de comunicarea instituţiei şi care a trimis către presă un mesaj agramat, cu greşeli de sintaxă, formulare, litere şi spaţii puse aiurea, o “capodoperă” Aşa NU în comunicare!

Ziua asta de 30 ianuarie are pentru mine semnificaţii aparte. Acum trei ani, Diana ne scria şi ne cerea, nouă, celorlalte zâne,  ajutorul pentru Daniel. Ştiţi ce a urmat, o campanie fără precedent a cărei amploare nu a fost egalată, cel puţin până acum, banii necesari au fost strânşi şi, chiar dacă, doi ani şi jumătate mai târziu, finalul a venit, totuşi, răgazul oferit unui tată de a-şi cunoaşte copilul, şi viceversa, e nepreţuit, iar “mulţumesc” mi se pare, în asemenea context, un cuvânt sărac.

Vă rugăm să nu veniţi aici. În UK plouă, salariile sunt mici iar străzile nu sunt pavate cu aur – cam ăsta e mesajul pe care conservatorii britanici se gândesc să-l decline prin intermediul unei campanii publicitare destinată descurajării imigrării românilor şi bulgarilor în Anglia. Exclusiv pentru români şi bulgari, da?

Îngrijoraţi de potenţialul exod româno-bulgar estimat în acest an, după ce legislaţia antiimigrare se va fi înmuiat niţel (şi nu de la ploaie), britanicii s-au gândit ei mai bine şi au decis că o campanie negativă de imagine ar putea să-i convingă pe nedoriţii de români şi de bulgari să renunţe la a emigra în Anglia, “că e naşpa”.

Când s-a făcut pasul de la un milion de dolari la un milion de like-uri?! În Indecent Proposal*, Demi zice că nu poţi să cumperi oameni. Ştim cu toţii cum a decurs povestea mai departe şi, între timp, am mai aflat că aproximativ oricine şi orice are un preţ.

Şi să nu-mi veniţi cu predici de genul “Eu nu”. Vă garantez că, puşi în circumstanţele corecte, şi voi aveţi un preţ – poate chiar ăla pe care îl primiţi ca să mergeţi la job în zilele în care nu aveţi chef de asta, de exemplu.  Nu e neapărat vorba despre sex, se poate şi mai dramatic – vezi seria Saw.

Singura şi unica ocazie când am mers pe drumul propus de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de asigurări de Sănătate, fără să scurtcircuitez sistemul sunând pe la prieteni medici, a fost când am făcut sinuzită. Fără să ştiu că parcursul clasic impus de sistemul de asigurări avea să dureze aproape şase luni şi că putea să mă omoare.

În mod normal, când eşti suferind, trebuie să mergi la medicul de familie care îţi indică specialistul la care să mergi şi-ţi dă şi o trimitere în acest sens, că parcă fără trimitere nu eşti bolnav! Am văzut specialistul, o doctoriţă de la policlinica Povernei, care m-a trimis să fac radiografie şi mi-a indicat în acest sens o policlinică cu plată, cea de pe Batişte. Cu filmul în mână, mi-a prescris ampicilină. Fireşte că aia a avut fix efectul de frecţie la picior de lemn, o duioasă palmă după ceafă pentru sinuzita mea. Dar eram mică şi tâmpită pe vremea aia, şi am respectat tratamentul prescris. Distracţia mea începea…

Aproape gata noaptea mea albă pentru Globurile de Aur în acest an. Scurt, că introducerile sunt deja scrise, Nominalizări, Red Carpet şi Ceremonia, aşa că pentru cine nu vrea detalii, iată lista câştigătorilor:

CEL MAI BUN FILM (DRAMĂ) – ARGO

CEL MAI BUN FILM, COMEDIE SAU MUZICAL – Les Miserables

CEL MAI BUN ACTOR, DRAMA – Daniel Day-Lewis în Lincoln

CEA MAI BUNĂ ACTRIŢĂ, DRAMA – Jessica Chastain în Zero Dark Thirty

Azi e Ziua Internaţională a lui Mulţumesc şi aveam în minte un draft despre asta. Între timp, cred că m-am ciondănit cu cineva, am văzut cel mai recent episod din Anatomia lui Grey, care e trist, şi am terminat de citit o carte. Tristă şi aia, aşa că ce aveam eu de scris nu se mai potriveşte cu starea mea de acum.

Dar n-aş vrea să las ziua asta să treacă fără să scriu, ca un reminder, cât de groaznic de nerecunoscători suntem uneori, şi pentru ce avem, ceea ce, probabil, e mult faţă de ceea ce au mulţi alţii, şi pentru oamenii din jur, celor cărora chiar le pasă de noi şi pe care, de (prea) multe ori îi considerăm un “bun” la care avem dreptul şi nu le spunem atât de des Mulţumesc că eşti acolo, mulţumesc că îţi pasă pe cât ar trebui.

Se termină ziua în câteva minute. Şi totuşi am găsit răgaz, aproape de ceasul al 12-lea, să spun un Mulţumesc şi să sper că a ajuns la destinaţie.

Şase zile a durat lipsa canalelor Pro din grila Dolce. Şase zile în care am suferit exclusiv dupa VH1-ul care îmi populează fonic mediul înconjurător în timpul zilei. Şase zile după care s-au înţeles şi ceva (eh!) îmi spune că nu la preţul solicitat iniţial de Pro.

Serile alea în care eşti doar tu cu tine şi te uiţi înapoi, să vezi urmele paşilor, şi zâmbeşti fără regrete, recunoscătoare pentru toţi şi toate care te-au adus aici, acum, aşa. Răsfoieşti caiete vechi, scrise acum mulţi ani, cu mintea de atunci, şi te strâmbi un pic a râs fiindcă acum ştii că n-aveai de ce să-ţi faci atâtea griji şi gânduri, că lucrurile aveau să se aşeze aşa cum trebuie, să ajungi într-o seară, cu muzică bună, un pahar cu vin şi să îţi pară bine că toate s-au întâmplat exact aşa!

Sunt primele două legi din decalogul scris de Ocavian Paler pe pereţii gării din ERO în Viaţa pe un peron, una dintre cărţile care mi-au rămas dragi chiar şi la mulţi ani după prima lectură. Poate şi pentru că exemplarul are autograful autorului sau poate pentru că am stat cândva, scurt, la o poveste, ori pentru că mă leagă discuţii lungi despre manguste şi cobre cu o dragă prietena. Dar acesta nu e o recenzie de carte, ci un text despre a aştepta, aşteptare şi aşteptări.