Am citit azi un text patetic scris de o tânără din România care studiază la Londra, unul despre cum l-a omorât Occidentul pe Dumnezeu şi despre cum vrea ea să scape de globalizare şi alte nebunii occidentale şi să se întoarcă în România.

Am citit, am râs, şi eram gata să trec peste, dacă nu m-aş fi uitat în josul paginii la numărul de like-uri. 11.000 (unsprezece mii) de oameni considerau că fătuca are dreptate, că România şi românii sunt buricul pâmântului şi Occidentul e un infern sau aşa ceva. Asta se întâmpla acum vreo trei ore, între timp numărul de like-uri s-a dublat.

Cred cu tărie că atunci când mintea capitulează, organismul o să-i urmeze exemplul. Cred că stresul şi grijile pe care ni le facem (că noi ni le facem, da!) ne “ajută” să ne îmbolnăvim mai repede sau mai grav şi, în consecinţă, susţin demersurile prin care ne putem însenina frunţile, indiferent dacă e film, teatru, dans sau pur şi simplu o poveste frumoasă.

Se spune că Râsul e cel mai bun medicament. Nu ştiu cât e de eficient pentru orice afecţiune, dar cred, chiar cred, că, atunci când eşti bolnav, odată ce încetezi să mai speri că o să fie (mai) bine, bine ăsta sigur nu vine. Şi, de multe ori, lucru de înţeles, de altfel, nici singur, ci cu o mână de ajutor!

Vă amintiţi de spălătorii de geamuri din Pittsburg? Cel puţin în ziua aia nişte copii au uitat, pentru câteva ceasuri, că sunt bolnavi.

E cald, prea cald şi prea vineri ca să ne gândim la altceva decât la îngheţată, valuri, răcoarea unei cabane la munte o bere rece sau bălăceala într-o piscină. Cu toate astea, vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, tocmai pentru că vine sfârşitul de săptămână cu două zile libere şi găsim răgaz să visăm cu ochii deschişi!

Deci vă provoc: ce-aţi face ca să vă schimbaţi viaţa, în mai bine, în numai 24 de ore?
Later edit: premiu şi câştigător la finalul textului.

Cum v-am spus, am fost câteva zile la Strasbourg pentru o documentare legată de funcţionarea şi, mai ales, comunicarea Parlamentului European. Aş fi vrut să am răgaz pentru a scrie din timpul călătoriei dar, chiar şi dacă aş fi reuşit să înghesui câte o oră de scris în programul extrem de plin, nu cred că ar fi ieşit ceva de care să fiu mulţumită întrucât experienţa asta s-a întâmplat până în ultimele ore ale călătoriei, în care, ultimele pe lista de discuţii a plenului PE au fost situaţiile din Djibouti şi Nigeria – în ambele state fiind vorba de încălcări al drepturilor omului şi libertăţi civile.

De pe scena Digital Divas, minunata Oana Pellea.
Fără alte comentarii:

Succesul vine când nu-l mai cauţi. Şi nu vine niciodată fără pasiune.

N-am postat niciodată nimic pe FB dacă nu am simţit în stomac. Nu la mişto, dar călduţ numai – când am postat aşa, Like-urile nu au venit. Dar când nu am dormit trei nopţi de grija cailor de la Letea, şi am scris despre asta, a fost un miracol. Au fost oameni care, ca şi mine, nu au dormit până nu au făcut tot posibilul să-i salveze pe acei cai. Există o responsabilitate a ceea ce aruncăm în virtual, una care trebuie asumată. Letea a fost un succes.

Babele sunt vecinele mele, uşă-n uşă cu mine de când am apartamentul, şi le zic cu drag aşa. Una e înaltă, uscată, mai plângăreaţă, mai răutăcioasă şi se descurcă un pic mai bine din pensie. Ailaltă are diabet, e supraponderală, săracă şi, deşi are motive mai multe să se plângă, n-o face. Nu-mi cere niciodată nimic şi chiar se sfieşte să primească atunci când îi dau eu una-alta.

Sunt împreună de aproape 50 de ani, cam de când e blocul, zilnic la cafea, o vorbă, o bârfă, şi amândouă au depăşit bine opt decenii de viaţă. Nici una n-are copii, doar câte un nepot şi o nepoată cărora, cred, le-au şi lăsat apartamentele, şi amândouă sunt văduve de mulţi ani.

Alexandra Stan, o vedetă de pe la noi, a fost bătută de managerul şi, aparent, iubitul ei. Bătută rău, temeinic, nu aşa, alintată c-o palmă pe spate, cum îţi dau prietenii când te îneci.

A vuit presa cu subiectul, la fel reţelele sociale, şi presupun ca nici la televiziuni (cel puţin alea “de ştiri”) tema nu a fost evitată. Nu ştiu, că n-am deschis televizorul decât pe seară, să ascult lamentaţiile lui Andrei Marga, acompaniate de lamentaţiile lui Cornel Nistorescu. Dar ăsta e un alt subiect.

În plină perioadă a examenelor de Bacalaureat, după doi ani cu procente sumbre de promovabilitate, o firmă din Cluj s-a gândit la o soluţie menită să-i ajute pe elevi să treacă acest examen cu uşurinţă. Nu, nu e vorba de meditaţii online sau de manuale minune, care să bage cu forţa ştiinţa în capul căprioarelor, nu. E vorba de fiţuici, dar nu oricum, ci de fiţuici profesionale:  “materialele au fost elaborate de către profesori de specialitate, conform cerințelor bacalaureatului 2013″ se laudă autorii site-ului.

Sâmbătă dimineaţă am plecat de la FITS, cu regretul de a nu vedea spectacolul de dans israelian şi ceremonia de acordare a stelelor de pe Aleea Celebrităţilor, dar cu bucuria (infinit mai mare decât regretul) de a-mi vedea gaşca reunită pentru ziua unei dragi prietene. Am avut o vilă doar pentru noi, cu terasa generoasă şi piscină, muzică bună, felinare pe apă şi lampioane zburătoare înălţate în miez de noapte, cu plimbare printr-o casă boierească din secolul trecut, miros de tei, glume şi poveşti.

Dar speciali sunt prietenii mei, cei care m-au întâmpinat – la propriu! – cu braţele deschise, după două săptămâni şi mai bine departe de casă. Şi le mulţumesc că-s aşa de faini!

Şi, în fine, a mai fost un motan foarte fericit, daruri şi surprize faine când am ajuns acasă. Să tot pleci ca să te tot întorci! :)

PS gluma (internă) a acestui minunat final de săptămână:

La mulţi ani, Liv!

După atâtea zile pe drumuri, oboseala şi-a spus cuvântul, aşa că azi, într-o jumătate de oră liberă (n-aveam, dar mi-am făcut), am fost la Spa. Eden Spa. Dacă tot e la mine în hotel, ici-colea, la parter… Altfel poate că aş mai fi luat un ketonal şi basta, dar… oricând e mai tentant un masaj!

Zis şi făcut, la Eden e zen. Am completat o fişă cu câteva detalii şi hai la masaj. Pe cel care îmi va calma muşchii isterizaţi îl cheamă Ramon şi e foarte politicos. Eu, având nevoie să-mi ţin mintea în priză, l-am rugat să oprească muzica (nush de ce, dar muzica aia ezoterică mă enerveză! prefer liniştea) şi, dacă vrea, să-mi povestească despre el… accentul lui îl recomanda clar ca nefiindu-mi compatriot.