Ieri, Biroul de Presă al Centrului Naţional al Cinematografiei a făcut public un document care începe aşa:

Minciunile de pe Cinemagia. Feriți-vă de urechista Sauciuc!

Continuă campania de denigrare și dezinformare inițiată și alimentată prin presa coruptă de către păpușarul bucălat, care pândește să pună mâna pe Fondul Cinematografic și să-l devalizeze metodic, bănuț cu bănuț, păcălindu-și colegii de generație cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe nas, remorcându-i ca pe niște copii de grădiniță – până când o să ia el tot-tot și o să-i lase pe ceilalți cu buzele umflate. Asta – după ce a nenorocit deja o altă instituție publică… Nu e nevoie să dăm nume, știe toată lumea din industrie despre cine e vorba.

În mai puţin de doi ani am ajuns de trei ori la Circul de Stat, cel pe care toată lumea îl ştie drept Circul Globus şi care locuieşte în aceeaşi clădire în care l-am întâlnit prima dată, când eram copil, pe Aleea Circului, iar asta e mai mult decât am fost în copilărie!

Prima dată am fost cu cei de la Cirque du Soleil (cât de tare e să rămână super trupa de la Saltimbanco cu gura căscată de ce au văzut în arena de la Globus, ha?!), a doua oară am “corupt” şi alţi bloggeri, fiindcă îmi plăcuse mie atât de tare, iar a treia oară, la finele săptămânii trecute, fiindcă deja am încredere că instituţia din Aleea Circului nu mă va dezamăgi. Tot cu bloggeri, că am auzit undeva că cică bloggerilor le place circul! :D

Cu toţii consumăm produse care nu sunt neapărat sănătoase. Legumele şi fructele sunt stropite cu te miri ce substanţe, carnea e injectată cu antibiotice, lactatele… abia s-a potolit cel mai recent scandal, iar unele produse bio, eco şi mai ştiu eu cum sunt aşa doar pe etichetă.

Dincolo de asta, aerul pe care-l respirăm prin oraşe nu e nici el de cea mai bună calitate. Volumul muzicii pe care o ascultăm prin cluburi sau în căşti e, adesea, destul de tare ca să dăuneze auzului. Statul cu ochii în laptop, telefon, tabletă şi alte device-uri nu e nici ăsta sănătos. Stresul la birou, orele petrecute peste program, nervii de la administraţia financiară sunt, de asemenea chestii care dăunează. Plus: ţigări, sucuri, dulciuri, junk food şi alcool! Şi să nu uităm de oamenii toxici! Şi totuşi practicăm chestiile astea. Toţi, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori! 

Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!

În mai 2012, când viaţa mi-a servit o lecţie cu gust de pelin, în urma căreia, ce ironie!, trebuia să învăţ a zâmbi printre lacrimi şi să nu întreb De ce?, mi-am spus că nu mă mai implic în campanii umanitare, că o să mă limitez să ajut când şi cât pot şi atât.

Fac o excepţie acum, şi nu mă întrebaţi nici voi De ce?, aşa cum nici eu nu am întrebat, cu toate că mi-aş fi dorit să înţeleg mecanismele sorţii care îi strânge în braţe pe unii, iar pe alţii îi îmbrânceşte. Singurul răspuns, cred, este unul de sorginte cvasi egoistă: am nevoie, din când în când, să-mi alimentez încrederea în oameni şi omenie, am nevoie de asta ca să pot continua să cred în mai bine şi în “au trăit fericiţi”.

E piesa mea preferată de pe albumul Love Affair semnat Holograf, clipul e “cald”, a fost lansat acum vreo jumătate de oră, aşa că bucuraţi-vă de el.

Numele protagonistei este Anamaria Maier, pe care am văzut-o şi în Kiddo, primul film interactiv din România, unde juca tot rolul unei tinere care boxează, şi l-aţi văzut un pic şi pe Mihai Leu. Clipul poartă semnătura lui Iulian Moga. Nu sunt sigură că-mi imaginam povestea cântecului pe un ring de box, presupun, însă, că, într-un fel, povestea se poate vedea şi aşa…

Şi, da, Holograf is back in business!

Pentru mine, revelionul e mai degrabă în seara asta, pe 11 martie, decât pe 31 decembrie. Un soi de revelion personal, dacă vreţi, când mi se împlinesc anii şi, deci, socotelile sunt mai uşor de făcut. Sau, în fine, de facut, în orice caz :))

Am început deja să primesc urări şi chiar daruri şi mai şi plouă, ceea ce face ca ziua mea să înceapă cum îmi place mie, cu ploaie, şi, deci, să mă găsească cu un zâmbet maaaaaare şi… un pic strâmb, că încă mă “ţine” niţel obrazul de la anestezia de azi – dintele netrebnic se pregăteşte de plombă!

Acum doi ani, când s-a petrecut dezastrul de la Fukushima, eram în Redescoperă, cred că la Vâlcea, şi îmi amintesc perfect că a fost prima şi singura dată când am regretat că încăperea restaurantului în care mă aflam nu avea televizor. Astfel, trebuia să mă duc într-un alt salon şi să stau cumva în capul unor oameni de bine care-şi luau masa pentru a vedea derularea evenimentelor.

Nu puteam altfel, însă, e un microb de breaking news pe care l-am deprins din vremurile jurnalistice şi de care nu pot şi n-am să scap, probabil, niciodată. Fireşte, vorbesc de adevărate ştiri pentru care faci breaking news şi actualizări la fiecare minut, nu de prostiile neinteresante, de cele mai multe ori, pe care le pun ziarele şi televiziunile noastre la rang de super ştire – vă amintiţi revoluţia din Egipt şi că presa de la noi avea o cu totul şi cu totul altă agendă?!

Dar nu asta e lecţia.

De vreo 20 de minute mă tot gândesc cum să formulez chestia asta, în ciuda titlului, cumva, că, da, aparent nişte oameni sunt convinşi că pot să scriu o carte, doar că textul prin care anunţ asta pare, momentan, mai greu de scris decât cartea însăşi! Şi asta pentru că-s atât de încântată dar nu voi ca să mă laud, vorba poetului, ci doar să împărtăşesc o bucurie personală pe blogul personal. Cât de greu poate să fie?! Al naibii de greu!

Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.