Te zbaţi să scapi de ceea ce te frământă, de gânduri rebele, de zâmbete rele, să bagi raţiunea la înaintare, ca şi cum raţiunea* asta ar fi neapărat ceva bun în orice context şi te apără. Chiar şi de what if-uri.

Când tu, de fapt, ştii…

Şi aveţi meciuri vechi.
*  dar măcar e safe.

Nu e nevoie de operaţii dureroase şi costisitoare ca să ştergi mulţi ani din calendarul personal. Tot ce-ţi trebuie e un spectacol perfect în care muzica, elementele acrobatice, culoarea, umorul şi un praf magic de nostagie se îmbină perfect. Aşa a fost Alegria şi, pentru două ceasuri şi-un pic, am redevenit copil, cu oooo-uri şi aaaa-uri rostite cu sinceră uluire şi încântare.

Văzusem, fireşte, spectacolul înregistrat, chiar de mai multe ori, dar nimic nu se compară cu doza de bucurie pe care ţi-o oferă reprezentaţia live, când chiui alături de ceilalţi copii din sală, strigi Up!, că aşa spune clovnul mov, şi te străduieşti să prinzi o fărâmă de confetti din furtuna care l-a surprins pe Tristulică – aşa l-am botezat pe clovnul gri. Celălalt, al treilea, a primit numele de Portocală – şi ei au fost preferaţii mei, fiindcă, nu ştiu de ce, dar nu mă aşteptam ca poantele unor clovni, fie ei şi de la Cirque du Soleil, să mă facă să râd cu poftă.

De data asta prima zi de toamnă m-a prins la malul mării, aşa cum mi-am dorit şi propus. Am plecat dupa The Wall (minunată lucrătură, apropo!) şi am petrecut patru zile speciale, liniştite, la malul mării.

Dar pentru că nu e toamnă dacă nu cântă Igor, să ascultăm, tradiţional.
Imediat după sunetul valurilor.

Încă am marea în suflet şi pe piele, deja mi-e dor de ea, chiar dacă abia am ajuns acasă.
Dar mă bucur că a venit toamna. Şi, da, cred că eşti în septembriele meu.

Primul meu blog, acu’ şapte ani, a fost aşa, de test. Să văd şi eu cum e, că nu ştiam. Mi-a plăcut, mi-am făcut prieteni, mutaţi din online în offline. Dar nu se compară cu ce mi-a adus printrerânduri, atâtea experienţe minunate şi prieteni prin toată ţara.  Şi oaresce avantaje, de ce să mint? Doar că alea, deşi cuantificabile, nu se compară, ca valoare, cu oamenii pe care am ajuns să-i cunosc şi bucuriile pe care unii dintre ei mi le fac.

Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

… îţi este atât de dor de mare încât, la duş, ţi se pare că ţi se scurge nisipul de pe picioare şi că pielea îţi miroase a alge. Că o adiere blândă are miros sărat şi orice cântec merge bine acompaniat de valuri.

Momentul ăla în vrei să dansezi desculţ până exorcizezi toţi demonii urbani, apoi să faci baie în mare noaptea şi să fie fosforescentă. Şi pe urmă să dansezi din nou.

A! Şi ţi se pare că auzi pescăruşi!

Categoria dor din ăla.

Aţi fost vreodată la un eveniment artistic  în care voi, spectatorii, să fiţi aplaudaţi, să vi se mulţumească pentru că existaţi, pentru că vă place ce vedeţi, pentru că sunteţi acolo? Nici eu. Până aseară.

E acea vreme din an în care se întâmplă Ideo Ides, Festivalul Naţional de Teatru Tânăr de la Alexandria, aflat la cea de a opta ediţie. Sunt a treia oară aici şi tot a treia oară la festivitatea lor de deschidere, un spectacol în sine, cu atât de multe emoţii bune, şi pe scenă şi în sală, încât toată treaba devine greu de descris în cuvinte care să aibă puterea de a transmite aceste emoţii la fel de intens ca atunci când le trăieşti.

… ai privirea strălucitoare, te-ai uita aiurea prin cameră şi ai zâmbi neîncetat. Momentul ăla de după ce ai furat o felie mare de viaţa, îngheţată cu aromă de fistic şi fructul pasiunii, decorată cu amintiri de neuitat.

Îl ştiţi? Nu-i aşa că e grozav?!

Într-una dintre serile trecute, comentând la statusul cuiva pe FB, mi-am amintit de jocul Frunza. Ăla desenat pe asfalt, care se lăsa îmbrânceli şi julituri. Şi mi-am întrebat prietenii virtuali dacă ei ştiu de jocul ăsta. Spre plăcuta mea surpriză, nu doar că ştiau despre ce vorbesc, dar îşi aminteau cu drag de genunchii paradiţi cu ocazia Frunzei.

Ba cineva chiar a pus şi desenul cu pricina:

iar altcineva a comentat că la Râmnicu Vâlcea, de unde e soţul, jocul ăsta nu se ştia, nu se juca. Chiar aşa, oare n-a fost nici un bucureştean prin vacanţă acolo ca să-i înveţe? Dar şotron? Castel? Elasticul? V-aţi ascunselea sau Ţară, ţară, vrem ostaşi?

Şi uite-aşa mi-am adus aminte de mai multe dintre jocurile copilăriei, un pic mirată să descopăr că nu toată lumea din aceeaşi generaţie ştia aceleaşi jocuri. Şi mi-am dat seama că eu nu prea mai văd copii în faţa sau în spatele blocului, nu prea mai văd desene cu creta pe asfalt, prin parcuri sau aiurea. Unde se joacă copiii de azi? Şi de-a ce? Oare mai ştiu ei paşii de la elastic sau coardă, regulile de la frunză? Ştiu să mai numere ca noi, odinioară, Din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic… ?

Mi-ar plăcea să-mi spuneţi ce jocuri vă jucaţi voi în zona în care aţi copilărit, aşa, ca să facem o hartă a jocurilor copilăriei. Şi, dacă ştiţi cumva: copiii de azi se mai joacă jocurile astea? Şi dacă nu, ce se joacă? S-au inventat unele noi?

Am copilărit lângă Gara de Nord, înspre Titulescu, zona cât de cât mai spălată. Asta nu mă împiedică să sufăr când văd mahalaua, cu Feroviarul, librăria Caragiale şi Hala Matache, pusă la pâmânt. Asta, însă, e o altă poveste.

Lumea mă întreabă dacă e o zonă sigură. Pentru mine e, altfel nu mi-aş fi cumpărat apartament tot aici. De fapt, acum nu mai sunt aşa de sigură. Homleşii s-au înmulţit în ultima vreme şi şi-au făcut cartier general în părculeţul de lângă policlinica CFR, în spatele benzinăriei. Când treci prin zonă pute a jeg de-ţi mută nasul. Amorţiţi de chimicalele pe care le respiră din pungă, nu sunt agresivi deloc. Doar prezenţa lor e, ca o afecţiune ce nu-ţi provoacă dureri, dar care imprimă respiraţiei un damf respingător.