Exerciţiu de imaginaţie:
O staţie aglomerată de metrou newyorkez. Trenul este în staţie. Printre ultimii călători care coboară e un bărbat. Are în braţe o carte, poate un ziar, o mapă, cine mai ţine minte chiar toate detaliile. Şi o mânuşă. Doar una. Cealaltă e picată pe la mijlocul vagonului. O vede, dă s-o recupereze, însă uşile se închid, aşa că bărbatul din povestea noastră nu mai stă pe gândurişi strecoară repede în vagon şi cealaltă mânuşă. Pentru că, desigur, ce sens are să găseşti doar una? Şi chiar dacă aşa pare logic câţi dintre noi am fi procedat la fel?!
E doar una dintre zecile de poveşti incluse în Trains of Thoughts, filmul austriacului Timo Novotny. Din păcate, aseară am văzut doar varianta restrânsă a eseului despre viaţa în subteran, între o staţie şi alta. Din fericire, a avut coloană sonoră live, cu o parte din trupa The Sofa Surfers. Şi tot din fericire, am un amplu interviu cu Timo, unul pe care, însă, o să-l citiţi – sper! – peste vreo câteva zile, după ce-l extrag din reportofon, scriu şi editez.
Mi-a plăcut mult filmul, e unul dintre alea care te ajută să ai o perspectivă diferită asupra unui fapt banal. Nu că n-aş studia oricum oamenii din metrou – spectacolul mi se pare mai interesant decât o carte iar pe aia, în definitiv, o pot citi şi acasă. Din Trains of Thoughts am aflat că în metroul din Moscova (sunt unele staţii care arată ca un muzeu, apropo!) se organizează tururi. Adică vin străinii, cu ghid, ca să se plimbe prin metroul moscovit şi să cumpere tricouri cu secera şi ciocanul.
Iar în Tokio există Pushers, adică nişte oameni al căror job este să împingă călătorii în vagoane, în aşa fel încât uşile să poată fi închise. Atât e de aglomerat metroul! Întrucât am văzut, tot în metroul japonez, oameni cu măşti din alea medicale pe faţă, l-am întrebat pe Timo dacă a filmat după Fukushima. Ei bine, nu! Măştile nu sunt o formă de a-i proteja pe cei care le poartă ci pe ceilalţi. E o formulă de curtoazie pentru restul oamenilor, mai ales în zona aglomerărilor urbane, dacă tu eşti răcit, de exemplu, să porţi mască pentru a nu transmite şi altora răceala. Am rămas… mască!
The Pushers
Dar nu e doar asta. Sunt multe poveşti şi fiecare oraş are o abordare personalizată. Găsiţi mai multe detalii la ei pe site şi, sper, cândva, cumva, să ajungeţi să vedeţi acest film, indiferent dacă vă place sau nu metroul şi ideea de transport subteran. De fapt, e o poveste despre arhitectura vieţii fiecăruia dintre noi. Şi nişte muzică:
Urmăriţi caravana TIFF, poate ajunge şi la voi în oraş, poate aduce şi Trains of Thoughts. Sigur, nu vor veni cu trenul ci, probabil, cu un Mercedes-Benz, că doar vorbim despre excelenţă, da? :)
Legat de povestea cu mănuşile, mie mi s-a furat televizorul în timp ce mă mutam dintr-o locuinţă în alta. Telecomanda era în alt bagaj. Pe cuvânt, când mă uit la ea, mă gândesc că poate ar fi fost mai bine să le car împreună. Apoi îmi trece repede mărinimia. Îmi amintesc că a fost totuşi un furt nesimţit. Dar dacă ar fi vorba de mănuşi… eu cred că aşa aş proceda. :)
asa e si logic, daca stai sa te gandesti. nefiind pusa in situatia cu pricina, adica niciodata nu stiu cand imi pierd cate o manusa, nu stiu cum as reactiona. ma rog, acum, ca stiu povestea asta, as arunca si eu manusa. dar daca n’o stiam… :)