În afară de cazul foarte puțin probabil în care citiți postarea asta pe o pagină printată și nu online, v-aveați cum să scăpați de ???Hei fato??? și seria de imagini în care Ryan Gosling amenință cu căratul bagajului emoțional – printre altele. Apropo! Ryan Gosling? Pe bune? Nu sunt destule lucruri greșite pe lumea asta ca să ne imaginăm și că RG ar fi cel mai (co)rupător de inimi? Da, știu. Hey girl. Dar chiar și-așa!
M-am tot gândit zilele astea la tradițiile de Crăciun. Ce mai e tradițional și ce mai reprezintă tradițiile în cotidianul nostru cu alergat de colo-colo pentru mancare, brad, cadouri, înjurat traficul, apoi gătit casa, gătit masa, mâncat mai mult decât e cazul și, aproape inevitabil, zăcut.
N-am apucat să fac mai nimic pentru Crăciunul ăsta. Am luat ce îmi trebuie pentru puținele lucruri pe care le gătesc ???tradițional??? în perioada asta: friptura cu fructe, salata de andive, cozonacii mei mici în formă de briosă, pâine de casă. Atât. Brad nu fac. Mi se pare deprimant să am unul de plastic, mi se pare încă și mai deprimant să-l arunc pe cel natural la finele sezonului sărbătoresc. Coronițe și o creangă mai sănătoasă la care să nu ajungă Maxine Jazz plus alte câteva decorațiuni și beculețele, dacă-mi amintesc pe unde le-am pitit. Dacă nu, nu!
A fost – încă e – o perioadă foarte aglomerată pentru mine, chiar un pic mai mult decât mă așteptam. Nu mă plâng, e bine când ai de lucru și îți place ceea ce faci, doar că, iată, fix în lună aniversară, blogul a fost un pic văduvit de atenția și timpul meu. Sper să nu mai fie!
Tocmai de-asta, o să anunț mai jos câștigătorii seriei de concursuri organizate aici cu ocazia aniversării de cinci ani. E o tradiție să ofer daruri cititorilor cu această ocazie și am făcut-o în fiecare an, ca o mulțumire pentru timpul pe care îl acordă parcurerii rândurilor de printre rânduri. Și un ultim dar, vedeți mai jos despre ce e vorba!
Cu cât e evervescența cu beculețe și hărmălaie mai mare, cu atât aș vrea liniște și tihnă în perioada sărbătorilor! Când încerci să ajungi în Piața bucureșteană de Crăciun și te împiedici de mulțimea de căscați de n-ai pe unde să te strecori, ți se ia aproape de tot, la fel când asculți a 165763746-a oară vreun colind american.
Și, cu toate astea, când hărmălaia se liniștește și îmi recapăt orașul, când e ordine și curățenie în casă, scot decorațiunile de iarnă iar mirosul de cozonac și pâine de casă dau buzna în sufragerie… îmi place Crăciunul! Și, desigur, mai sunt și cadourile!
Zilele trecute am fost la un eveniment cu ștaif al industriei în care cu drag îmi fac veacul. Mă rog, nici eu, nici industria – în formula ei autohtonă – nu avem chiar așa mare vechime, dar ăștia 14 ani care au trecut de când fac comunicare nu-s chiar puțini!
Problema e că îmi vine să zic niște chestii deranjante – știu! – și după aia mă gândesc că poate ar trebui să văd lucrurile bune, deh, ca în PR, și după aia îmi spun că poate totuși ar trebui să nu tac fiindcă, na, zicem că vrem schimbare, nu?
Și, vorba reclamei, nu mă pot abține! Prin urmare, trei chestii care m-au scos din săritele mele și asupra cărora poate se cuvine un moment (sau poate mai multe) de reflecție.
Știți deja istoria acestui festival de daruri pentru cititori, e a patra ediție deja, și reprezintă felul meu de a vă mulțumi că citiți printre rânduri: fără voi, blogul ăsta n-ar avea sens!
Anul ăsta ideea de rânduri m-a dus cu gândul la portativ – că sunt cinci ani de când am blogul – iar acesta a venit, firesc, cu o reiterare a unui principiu valabil atât în viața profesională cât și în cea personală: Tonul face muzica. Prin urmare, primul dar din seria 2015 trebuia să fie ceva legat de muzică! Și chiar e!
Am citit și eu azi, ca toată lumea, ce-a scris Tolontan, discuția cu medicii de la Spitalul de Arși și ???marea dezvăluire???: avem infectii nosocomiale (intraspitalicești), ele sunt multe, felurile, rezistente la posibile tratamente și, să vezi chestie!, omoară chiar și pe cei mai puțin grav decât au fost supraviețuitorii din Colectiv. Si, ce să mai vezi?, omorau și înainte!
Așa că mai subțire cu eroii pe scări, vă rog. Pentru mine un medic care vorbește, chiar și sub protecția anonimatului, în ceasul 120, nu e erou. E doar un (alt) laș care a tăcut comod până acum. Pentru că au murit oameni și până acum din pricina blestematelor de nosocomiale și medicul cu pricina, sau alții, toți, nu doar că n-au ieșit să strige că le mor pacienții cu zile (și) din motivul ăsta, ba au mai și băgat sub preș raportarea infecțiilor respective – scrie Mixich aici (urmați și linkurile din statusul lui) că asta e o practică frecventă.
Când am lansat blogul am avut emoții. Mari. Mi se părea că pornesc pe un drum din care nu mă mai pot întoarce. Că, odată ce mi-am pus numele acolo, la vedere, treaba asta mă obligă să livrez tot timpul, și doar texte de care să nu mă jenez vreodată. Încă mai cred asta, deși, din cele aproape 1800 publicate în ăștia cinci ani, probabil că acum tot aș mai găsi câte ceva de editat la multe dintre ele.
Imaginea asta e genul care te bântuie, care-ți dă fiori reci și, pe cei mai slabi, îi face instant să lăcrimeze. A luat Pullitzerul în 1994, a fost pe coperta sau în paginile a mii de ziare și reviste, la televiziuni, s-a vorbit pe larg de ea peste tot și încă se mai vorbește. Și pe drept cuvânt! A ilustrat mai bine, mai dureros și mai crud decât oricare alta situația cruntă din Sudan.
Îmi place să cred despre mine că sunt făcută dintr-un material care, cu timpul, și cu încercările prin care m-a trecut viața până acum, a devenit dur. Cel puțin pe exterior. Iar când apare vreo criză mă ajută să-mi țin toate mințile la îndemână și să rezolv ce e de rezolvat. Și să nu plâng, ca dacă las emoțiile să mă năpădească se topește învelișul dur și eficient.
Dar azi… Azi tata a trecut de un hop destul de înalt, medical vorbind, cu complicații cu tot, și la un moment dat am avut nevoie, urgent, de un dispozitiv medical special. Am scris pe FB ce am nevoie și că e urgent, poate vedea cineva. Era trecut de șase, la magazinele de aparatură medicală închide la cinci, se pare, internetul nu-mi oferea decât vreo câteva rezultate în română pentru produsul respectiv și, între timp, la spital, nu era bine.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone