E sfârșit de iunie și plouă. Pățăști, cum ar zice compatrioții mei din Ardeal, care-și pun mintenaș o pelerină și niște cizme de cauciu și își văd liniștiți mai departe de treabă. Dar pentru ăia neînvățați cu ploaia, că, probabil, în România lor asfaltul se usucă instant când plouă, e dramă mare la Electric Castle anul ăsta.

Unii au luat-o în râs și glumă, cu bășcălia și meme-urile de rigoare, alții se plâng și cârcotesc, nene, nonstop, explicându-le ei organizatorilor ce și cum trebuie făcut, de parcă s-ar fi adunat în Bonțida effing crema specialiștilor în DacăPlouăLaFestivalogie!

Am ajuns acasă de vreo două zile, tot cu gândul la FITS, ăsta care tocmai s-a terminat, ăla care urmează. A fost una dintre cele mai bune ediții pentru mine, cu mult frumos, cu mult drag, cu multe de făcut și de îngrijit, prieteni noi și mai puțin noi, bucurii, minunări și nelipsitul dans în ploaie la Clubul festivalului.

Festivalul de teatru de la Sibiu este despre toate astea și multe altele, dar în primul rând e despre public și echipă, despre implicare, pasiune, respect și empatie.

Anul ăsta am avut parte de un TIFF diferit. Nu mi-am propus asta, fiindcă edițiile anterioare au fost grozave!, dar așa s-a nimerit. Pentru că am vrut să văd competiția, nu mi-a mai rămas prea mult timp pentru evenimentele conexe, pentru hoinărit prin oraș, cafea sau limonadă zilnică la Casa TIFF sau măcar văzut toți prietenii de acolo pe care aș fi vrut să-i văd… Posibil să mai fie o șansă pentru asta, chiar mai curând decât îmi bugetasem eu timpul până la finele acestei luni. Dar nu la TIFF.

Cu toate astea, a fost o ediție plină, cu filme mișto, mai multe decât văd de obicei, cu o mână de prieteni, un pic de chill, petreceri și zâmbete și râsete. A fost doar ceva mai puțin răgaz pentru așezarea lor, atât în timpul TIFF cât, mai ales, după.

Iar acum, că au mai trecut câteva zile de când s-a terminat, încep să apară momente și imagini care mă fac să zâmbesc. Și, care, da, sunt de neprețuit. După cum urmează, într-o ordine complet alandala:

Oricât am crește noi și oricât ar îmbătrâni – de-acum – ei, tații de fete sunt doar niște băieți mari învârtiți pe degete de niște fetițe mici.

Așa am eu impresia uneori, că, orice-aș face, tata o să mă vadă mereu ca pe zgâria aia mititică, așezată la catedra lui peste o pernă și peste geanta lui diplomat, ca să mă văd și să pot vedea, și care, în liniștea inerentă unei lecții de istorie predată de el (adică deplină, că era un prof sever), a zis, cu voce subțirică: Tataaa, desenează și mie o pasică!

Acesta este un guest-post de care s-a ocupat Lady Maxine Jazz from House of Gardiunor. Adică ea:

Una dintre cele trei babe ale mele, cea mai tânără… Prin comparație cu celelalte două, care au sărit bine de 80, asta, care are un pic peste șase decenii, nici nu e babă, dar așa le zic eu, generic, ???babele mele???. În fine, ziceam că cea mai tânără, doamna S., e fosta proprietară a apartamentului meu. La un an după ce am cumpărat eu, s-a mutat înapoi, chiar aici, pe același etaj.

Zicea că unde se mutase ea avea vecini nesuferiți, ???se uitau ciudat la tine dacă le ziceai să beți o cafea??? dar și pentru ca să nu strice ???triumviratul???. Până la urmă, cu bune, cu rele, femeile astea sunt împreună de vreo 40 de ani.

Am ieșit târziu la piață azi, mai degrabă într-o scurtă plimbare decât că aș fi avut nevoie de ceva. M-am împrietenit, totuși, cu niște andive și cu niște morcovi subțirei numai buni de ronțăit cruzi!

Cu ocazia asta am constatat că mai am fix doi lei cash, așa că am făcut o oprire și la bancomat, ca să remediez problema. Banca mea e la parterul blocului, deci am acces aproape instant la cash, dacă e nevoie, dar chiar și așa, nu-mi place să-mi știu portmoneul gol.

Bunicii mei din partea mamei s-au cunoscut în ’39 la un bal. Era toamnă, nu cu mult timp înainte de majoratul bunica-mii, majorat care, pe vremea aia, se întâmpla la 21 de ani. Darly era fiică de moșier, moștenitoare bogată, educată la cel mai bun pension din Capitală și cu Bacalaureat. Bunicul era fiu de învățători cu stare, inginer școlit pe la institute nemțești, consultant priceput în sisteme de încălzire – sunt câteva gări în țară al căror sistem de termoficare e proiectat de el.

S-au cunoscut, cum ziceam, la un bal, și a fost dragoste la prima vedere, chiar dacă diferența dintre ei era destul de mare, de 16 ani. A curtat-o ca la carte, cu vizite la casa părintească, flori și un cadou prețios de logodnă care e pe la mama, pe undeva: un ceas mic, delicat, de aur.

Când eram copil visam constant la momentele în care o să fiu mare. Chiar și mai târziu, în adolescență, cu speranța că odată și-odată voi scăpa de interdicțiile părinților și voi fi eu cea care o să ia decizii pentru mine.

Azi, datorită revenirii în țară a unuia dintre foștii colegi de liceu, ne-am reunit vreo zece din clasă la o bere și povești. Pe unii nu i-am mai văzut de [dați-mi voie să fiu nițel cochetă și să nu spun câți] ani, de alții mai știam câte un detaliu-două, de pe FB sau de la alți colegi. Oricum, a fost o bucurie!

Am fugit la Sibiu pentru două zile, dar asta nu înseamnă că săptămâna cadourilor pentru cititori, prilejuită, ca de obicei, de aniversarea blogului, nu continuă până miercuri! Prin urmare, azi avem un nou dar pentru un cititor norocos care o să-și aranjeze casa mai frumos de sărbători cu decorațiuni de la IKEA.