Îmi place să cred despre mine că sunt făcută dintr-un material care, cu timpul, și cu încercările prin care m-a trecut viața până acum, a devenit dur. Cel puțin pe exterior. Iar când apare vreo criză mă ajută să-mi țin toate mințile la îndemână și să rezolv ce e de rezolvat. Și să nu plâng, ca dacă las emoțiile să mă năpădească se topește învelișul dur și eficient.

Dar azi… Azi tata a trecut de un hop destul de înalt, medical vorbind, cu complicații cu tot, și la un moment dat am avut nevoie, urgent, de un dispozitiv medical special. Am scris pe FB ce am nevoie și că e urgent, poate vedea cineva. Era trecut de șase, la magazinele de aparatură medicală închide la cinci, se pare, internetul nu-mi oferea decât vreo câteva rezultate în română pentru produsul respectiv și, între timp, la spital, nu era bine.

Pentru mine, empatia e una din valorile pe care încerc să le cultiv fiindcă, într-o pornire aproape egoistă, dacă vreți, mi se pare că atunci când mă pun în locul celor cu care interacționez (chiar și în situații conflictuale), înțeleg mai bine realitatea (lor) și, prin urmare, reacționez și iau decizii mai bune.

Tocmai din acest motiv, n-aș fi putut rata întâlnirea Creative Mornings de septembrie, care a avut-o ca invitată pe Leslie Hawke iar ca subiect tocmai empatia!

Zilele trecute, o tânără a anunțat pe FB că plănuiește să-și încheie socotelile cu lumea. Mulți dintre cei care o cunoșteau – virtual sau nu – s-au agitat, au încercat să ajungă la ea, i-au scris mesaje încurajatoare. Fata a luat, până la urmă, niște pastile, dar a fost găsită în timp util, dusă la spital, salvată.

Totuși, dincolo de mesajele de încurajare, au fost și foarte multe reacții deplasate de genul ???Dacă munceai, nu mai aveai timp de asemenea prostii??? sau ???Vrei a-ți șantajezi părinții să-ți dea bani??? șamd. Toate, de-o răutate și lipsă totală de empatie. Sau omenie. Sau un pic de înțelegere.

Problema pierderii locului de muncă și dificultatea de a găsi unul nou când nu mai ești chiar tânăr nu există doar pentru cei aflați în poziții mai îndepărtate de vârful companiilor ci și la top management. Și tocmai despre asta, viziuni și perspective, am discutat cu Mădălina Uceanu, Managing Partner la Career Advisor, care se ocupa cu recrutare mai ales pentru pozitii de top.

Am ieșit în oraș fiecare dintre zilele acestui final de săptămână aniversar pentru București și mi-a plăcut ce-am văzut, mi-a plăcut energia bună pe care am simțit-o pe străzi. Aseară, la proiecțiile pe Casa Poporului, am avut senzația că sunt acasă, dar într-un București mai cool, un oraș ???ca afară???.

De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

Nu-mi dau seama când am devenit, ca specie, atât de lipsiți de omenie și orbiți de ură încât imaginea unui băiețel sirian înecat, adus de apă pe plaja din Bodrum, să fie motiv de veselie: Ia uite, mai puțini refugiați!

Nu-mi dau seama nici când, în numele unei așa-zise umanități, unora a ajuns să li se pară firesc să răspândească o asemenea imagine pe rețelele sociale sau, și mai rău, s-o pună la profil, un fel de ???Je suis Copilul Sirian Mort???. Avea și un nume, apropo: Aylan Al-Kurdi.

Ieri, pe barcă, venind încoace (sunt la Sfântu Gheorghe, în Deltă, la Festivalul Anonimul), mă gândeam ce fain, ce plenar, pur și simplu perfect e locul ăsta, cu apă dulce și apă sărată, cu stuf și lemn, cu liniște și hărmălaie de păsăret și broaște, cu lotci dar și cu motoare, cu canale imense dar și poteci de apă pitite sub sălcii, cu gospodine guralive care știu a face cel mai desăvârșit borș de pește dar știu – le-am ascultat aseară, în deschiderea Festivalului – și vechile cântece îngânate de pescari, pe când bărcile leagă prietenie cu apa, în zori…

Citesc pe ici, pe colo, că ce mare lucru misiunea aproape imposibilă de a procura niște apă la concertul lui Robbie Williams. Doar nu s-a dus nimeni acolo să bea apă sau bere! Sau că toți ăia care era să leșinăm pe-acolo din lipsa hidratării suntem niște fițoși care am mânca nachos la Ateneu, niște inculți care nu știu să aprecieze un show altfel decât la festivalurile berii.

Citesc, mă minunez și voi să le spun, cu aceeași considerație de care dau și ei dovadă, desigur, FUCK OFF!

Ieri, în avion, fără prevederea de a-mi fi luat ceva de citit pentru ora aia și în disperare de cauză, am cerut un ziar. N-aveau decât Bursa și, dincolo de articolele despre Grexit, am găsit unul mai mic în care se discutau prevederile noului Cod Fiscal și, printre altele, scăderea accizelor la alcool.
Am citit cu atenție, poate zice ceva și despre tutun, dar nimic despre asta. Deci în continuare aproximativ 80% din cât plătesc pe un pachet de țigări se duce la stat!
Dar, teoretic, se ieftinește băutura!