V-am povestit că anul ăsta sunt oarecât pe chill la TIFF*, mă bucur de bucuria oamenilor, mai intru la un film, mă mai văd cu prieteni dragi la o cafea și mi-am făcut cartierul general în Piața Unirii – inevitabil, toată lumea trece pe aici! Prin urmare, filme și evenimente și, între, în majoritatea după amiezelor, stau în Lounge-ul IQOS, la umbră, pe pufii comozi, ascult muzică bună și îmi fac lecțiile.
OK, bine, uneori beau și niște Campari. Sau un Staropramen. Dar numai granat, pe cuvânt!

Sper că sunteți la curent, dacă nu chiar la zi!, cu scandalul Cambridge Analytica. Dacă lucrați în industria comunicării, ar trebui. De fapt, dacă sunteți pe FB, ar trebui. Pentru că toată povestea asta e despre fiecare dintre utilizatorii platformei și pe bune că nu înțeleg prea bine de ce nu e un subiect de conversație și pe zidurile noastre treaba asta și, mai ales, de ce, după toate dezvăluirile, încă sunt oameni care-și verifică asemănarea c-o vedetă sau alta prin intermediul unor mine de date personale deghizate frumușel în teste haioase în terțe părți unde intri cu datele de FB în timp ce le permiți să acceseze tot ce vor ele despre tine și prietenii tăi. Mă rog, FB zice acum că nu, dar cine-i mai crede?

De vreo lună de zile am parcurs grămezi de articole și rapoarte despre fumat și variantele cu tutun încălzit, nu ars – să le spunem, generic, tobacco heating systems (THS).
Am făcut asta pentru că e un subiect de interes pentru mine, fumătoare fiind, dar și pentru că, dacă tot mă enervează antifumătorii, a căror nouă preocupare, mai nou, sunt THS-urile, vreau să știu ce și cum.
Personal, eu cred că varianta cu tutun încălzit, nu ars, presupune mai puține riscuri pentru sănătate și poate că nici nu era nevoie de atâta literatură de specialitate și discuții cu niște oameni care chiar știu despre ce e vorba ca să mă conving. Poate că era suficient să arunc o privire mai de sus întregii chestiuni. De ce spun asta? E foarte simplu: managementul riscurilor și comunicării.

Din 2007, de când au început tradiția, cred că reclama de Crăciun de la John Lewis a devenit printre cele mai așteptate, dacă nu chiar cea mai așteptată. Ne-au impresionat cu umbre, cu omul de pe lună, cu pinguinul Monty, cu boxerul care sare fericit la trambulină și, în fine, anul acesta cu Moz, The Monster. Vă arăt reclama, vă povestesc după ce o vedeți câteva detalii despre:

Eram aproape gata cu un text despre CSR, așa cum văd eu treaba asta, dar, până e terminat și publicat, am văzut o reclamă pe FB și se leagă prea bine de CSR și de ce-am mai zis despre subiect, aici sau pe FB, ca să nu scriu un post separat. Aș fi vrut să scriu ???de bine???, îmi pare rău că nu pot (și) cu asta, dar totuși sper să ajute un feedback onest și, pe cuvânt!, bine intenționat.
Reclama e asta:

Am scris din nou, zilele trecute, despre solo antreprenoriatul meu, și despre motivele care mă rețin, de aproape opt ani, să fac pasul spre antreprenoriat, cu firmă, cu angajați, cu sediu și costurile aferente. Mă rog, motivul, că în principal e doar unul: nu am curaj, pentru că toate poveștile zbaterile micilor antreprenori mai ales în relația cu statul, dar și cu alte categorii de parteneri, sunt de natură să mă demotiveze teribil. Ce lipsește e fix ceea ce ați citit în titlu și, chiar dacă pe hârtie lucrurile ar putea să arate decent, când mă izbesc de birocrație și poala de hârtii și condiții necesare pentru orice, cozi și nervi, îmi pun coada proprie pe spinare și (iar) mă îndepărtez ușurel de planuri și idei de creștere.

Îmi place foarte tare proiectul Diploma și mă duc cu religiozitate în fiecare an la expoziția lor – întâi pentru că sunt multe chestii mișto de văzut, și apoi, sau poate chiar mai ales pentru asta, fiindcă mi se pare minunat să văd proiectele și speranțele și pofta de a schimba lumea pe care tinerii absolvenți le au, înainte să se lovească de realitățile socio-economice cu care se confruntă și industriile creative de la noi.

La începutul lui 2018 vor fi opt ani de când am ales să rămân pe cont propriu, cu proiecte de comunicare în regin de freelancing. N-a fost neapărat prima decizie, eram obișnuită să fiu lipsită de bătăi de cap la sfârșitul lunii – mă rog, dacă nu punem la socoteală întârzierile cu salariile pe care industria media le-a experimentat din 2008 încoace – dar, cumva, uite că s-au făcut opt ani și, vorba cântecului, I’m still standing. Însă n-a fost și nici nu a devenit mai ușor între timp.

Ce urmează în creație și advertising? Foarte pe scurt, roboți. Ne-a zis-o Shun Matsuzaka, de la McCann Japan, ieri, la IAA Global Creativity Conference, chiar înainte să adauge, liniștitor, desigur, că în următorii zece ani se estimează că vreo 45% din munca celor care prestează în creație ar putea fi înlocuită de roboți.
Mai citisem niște analize din astea și am zâmbit ușor condescendent a ???n-are cum???…

Mă preocupă de ceva vreme creativitatea și mecanismele ei, fiindcă mi se pare fascinantă apariția unei idei și drumul până acolo, dar și ce se întâmplă cu ea după aia, cum ajunge, dacă ajunge!, să fie pusă în practică, dacă și cum se transformă și cum e percepută de alții. Pe-a mea o exerzez cât pot și, uneori, îmi și place ce iese, dar cel mai adesea îi admir pe alții. Cum ar fi, în cazul de mai jos, rezultatul fericit al colaborării dintre un client curajos care-și asumă propriile valori, o agenție de top și o execuție fără cusur semnată de un director de imagine multipremiat cu Oscar. Să urmărim împreună ce poate face o alcătuire de genul ăsta: