November 23

Cât de mult îţi pasă de tine, de fapt?!

Ieri pe seară am fost la salonul de la parterul blocului întru executarea unei pedichiuri. De obicei, dacă n-am chef de conversaţie, găsesc ceva interesant pe la TV şi sunt atentă acolo în timp ce tălpile mele sunt răsfăţate cu masaj, gomaj şi alte rime. Ieri, însă, am ciulit urechile când am auzit, din camera alăturată, unde e coaforul, o discuţie despre diabet.

Nu aveam cum să văd protagonistele, dar am putut auzi ce zicea o doamnă despre diabet, cum că e o boală ereditară şi că primele semne sunt că îţi e din ce în ce mai sete, foarte mult, foarte des. Interlocutoarea ei i-a spus că şi dacă mănânci mult zahăr o să faci această boală, dar ea nu mănâncă zahăr mult, aşa că e safe.

Ei bine, acesta e un mit. După cum am aflat saptămâna trecută, la Medas, alimentaţia bogată în zahăr nu e, cu siguranţă, de trecut la “obiceiuri sănătoase”, dar nici nu “garantează” apariţia diabetului. “Safe”, însă, cum zicea doamna de aseară, nu e nimeni. Şi, din perspectiva asta, deşi statisticile o arată clar, mie tot mi se pare o nebunie că aproximativ jumătate din cei care au această boală nu ştiu de ea pentru că nu verifică!

Nu pot pricepe în ruptul capului cum să-ţi baţi joc în felul ăsta de propria sănătate şi să nu mergi, măcar odată pe an, să-ţi faci nişte banale analize de sânge pentru a vedea dacă organismul tău funcţionează cum trebuie sau dacă nu cumva dă nişte semnale de alarmă prin valori ieşite din grafice.

Ne plângem că sistemul sanitar e aşa şi pe dincolo, dar omitem să ne gândim că ajungem să consumăm resurse importante doar pentru că ne-a fost lene ori frică să ne ducem să facem nişte analize. Chiar aşa, de curiozitate, cât timp a trecut de când nu v-aţi făcut analizele?!

Concursul care vă oferă un set gratuit de analize + o consultaţie, de asemenea, gratuită, cu un medic diabetolog/nutriţionist se apropie de sfârşit. Şi, paradoxal, doar o singură persoană s-a înscris pentru a câştiga. Desigur, mă bucur că voi ştiţi sigur că sunteţi sănătoşi! :)

November 21

Jurnalism sau recepţie marfă?!

Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.

Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!

Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.

În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent.  Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!

Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.

Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!

Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.

NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.

Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.

November 15

Eşti sărac? Foarte bine! Noi te prostim!

Îmi tot sare în ochi, în puţinul timp în care e deschis televizorul la mine acasă, un spot care anunţă cu mare emfază Campania Socială Colon Help. Pe scurt, dacă ai sau poţi face dovada că veniturile tale nu depăşec 800 de lei lunar, poţi primi produsul cu această reducere fantastică de 30 de lei, de la 129 la 89 de lei.

Deci dacă eşti un amărât de bugetar – profesor, de exemplu, chiar se face referire la această categorie în reclamă – primeşti abia 800 de lei pe lună, uite cum Colon Help ăsta îţi face viaţa mai uşoară şi te ajută să cheltui mai bine de 10% din venit pe un singur produs care promite beneficii câte în lună şi în stele dar care, la o adică, ar livra doar o descărcare mai rapidă şi mai facilă a intenstinelor.

Nu de alta, dar nu există dovezi medicale concrete în ceea ce priveşte necesitatea curăţării colonului, mai mult decât o face el însuşi. E drept că grecilor antici li se părea o mare chestie, dar între timp, nu a fost găsită nici o dovadă ştiinţifică în acest sens.

Aşa că această campanie “socială” mi se pare o mizerie fără margini, o insultă adresată celor care, dintr-un motiv sau altul, nu câştigă decât 800 de lei pe lună. Campanie socială, pe naiba!

October 25

Discursul regelui

Poate că ar trebui să mă rezum la a spune “La mulţi ani, Majestate!” şi atât… Dar n-am s-o fac, fiindcă mă întristează prea tare reacţiile unora.

Discursul regelui este un moment istoric în sine, un pas spre normalitatea şi sănătatea morală a unei societăţi lipsită, în acest moment, şi de una şi de alta.

Discursul regelui a îndemnat la decenţă, demnitate, moderaţie şi, de ce nu, chiar un dram de umilinţă, o clipă de răgaz pentru a nu uita şi a ne uita în trecut şi a pricepe mai bine ceea ce am putea fi capabili să facem. Fiindcă nimic n-o să mă convingă că românii sunt mai proşti decât alte naţii. Au, în schimb, cele mai păcătoase mentalităţi şi prejudecăţi!

Discursul regelui este adresat, în egală măsură, celor mici şi celor mari, conceput în vorbe simple, pe înţelesul oricui vrea să priceapă că valorile umane, la fel ca şi valorile unui stat, sunt cele care ţin de respect, civilizaţie, curaj, etică, datorie.

Desigur, însă, pentru cei care au îmbrăţisat un set diferit de valori, discursul regelui e imposibil de înţeles şi apreciat. Iar dacă România e astăzi acolo unde e (şi nu e bine!), asta se petrece pentru că mulţi au ales să defileze cu valorile greşite şi facile, fiindcă exersarea trufiei nu-ţi lasă, nu-i aşa?, vreme de introspecţie!

October 23

Cuconetul din ziua de azi

“Tineretul din ziua de azi”. Mă enervează sintagma asta – dispreţuitor rostită şi continuată, de obicei, cu “pe vremea mea nu se întâmpla aşa ceva…”

Tocmai am avut parte de o mostră de “superioritate” cuconească într-o cafenea, Klausenburg, în care zen-ul e garantat de atmosfera miunată creată de loc, de muzică, de cafea şi de servicii.

Doar câteva secunde am lipsit de la masa de patru persoane la care mă aşezasem, fiindcă urma să am o întâlnire în patru, timp în care doamnele de alături, tot patru, s-au autoservit cu un scaun de la noi la masă, ca să-şi pună genţile pe el. Politicos, le-am spus că scaunul cu pricina nu e liber şi că, oricum, politicos e să întrebi dacă se poate, nu să te autoserveşti.

Replica? Sunt nesimţită, că aş putea să fiu copilul lor şi nu le ţin eu lecţii de bună purtare! Am replicat că vârsta n-are nici o legătură cu bunele maniere pe care le ai sau nu le ai. Au sărit toate cu gura pe mine, că ce tupeu, auzi, că parcă e cafeneaua mea, să decid eu cine ce scaune foloseşte. Şi că tineretul din ziua de azi e atât, vai!, atât de obraznic!

Mno, acuma ce să zic? “Cuconetul din ziua de azi…!” ?!

October 15

Cotul, sucul şi pişcotul

Am scris ieri, în câtea vorbe, ce şi cum despre cum devine cazul cu jurnalistul, bloggerul şi PRul la evenimente. La Cristi pe blog, referitor la acelaşi subiect, Zoso zice că dacă firma te cheamă la un eveniment, îţi dă papa şi băutură, sigur n-o face de drag ce-i eşti ci pentru că se aşteaptă să zici ceva. Corect. Daaaaar….

Am încercat să scriu un reply, ajunsesem deja pe la paragraful 4, nu pot să-l sintetizez că n-am terminat cafeaua, aşa că, scriu aici de ce lucrurile sunt, totuşi, pe la mijloc. Şi iar trebuie să mă împart între PR şi blogger :)

Ca PR încerc să cunosc oamenii cărora mă adresez atunci când lansez invitaţii la un eveniment, fie că e vorba de jurnalişti, fie că e vorba de bloggeri. Îmi fac o listă pentru fiecare eveniment sau proiect în care sunt implicată şi targetez oamenii, pentru că nu vreau să irosesc timpul nimănui, începând cu al meu. Deci aia cu “nu te plac, nu te cunosc”… nu bun. Dar, da, ştiu că funcţionează, există nişte adrese de mail, trimitem invitaţia la eveniment, lumea vine, all right.

Ca blogger, dacă merg la un eveniment, înseamnă că deja ofer o parte din timpul meu respectivei companii. E un act de bunăvoinţă şi înseamnă că am creditat respectiva companie cu gândul că va fi făcut un eveniment care să fie pe placul meu şi oferă plus valoare pentru mine şi pentru cititorii mei. Fireşte, aş putea face altceva cu timpul ăla, poate chiar să merg să mănânc ceva, dacă e ora prânzului sau cinei. Aici intervin mâncarea şi băutura.

Dacă evenimentul are loc, aşa cum se întâmplă majoritatea, după orele de birou, şi mai şi durează câteva ore, într-o incintă în care eu nu pot să aduc mâncare şi băutură proprie, poate că e indicat să oferi un snack sau măcar o cafea şi nişte apă. E în interesul tău de firmă să faci asta, ca eu să mă pot concentra cât mai bine la ce ai de comunicat în cadrul evenimentului, nu la faptul că mi-e sete sau foame.

Exemplu concret: eveniment mare, astă vară, ceva fiţe, lume, mingle. O singură masă cu apă, suc, alcool, dar zeci de invitaţi. Inevitabil, era coadă. Fireşte, lumea stătea la coadă, că doar nu era să moară de sete. În cazul ăsta, coada de la apă a bătut interesul pentru evenimentul propriu-zis. Am plecat după o oră şi nu, n-am scris nimic.

Aaaa, că sunt firme care sunt realmente mai stresate de ceea ce pun pe masă decât de ceea ce pun în mape şi la microfon, da, sunt cazuri, e trist, şi aia e. Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat, e informaţia pe care firma doreşte să mi-o transmită. Şi, în afară de cazurile în care evenimentul e despre o mâncare, o băutură ori o firmă de alimentaţie publică, informaţia aia n-are nici o legătură cu mâncarea sau băutura, asa că nu poate face subiectul unei postări, în afară de cazul în care vrem să fim ironici:

Aseară, la Locul x, firma y a organizat evenimentul z. Mâncarea şi băutura au fost de excepţie. Felicitări şi mulţumiri firmei y pentru ocazia de a-l fi cunoscut pe nemaipomenitul sote de ciuperci de la Catering srl.

Şi mai simplu, mai scurt (am terminat cafeaua între timp), situaţia stă cam aşa: dacă vrei să ai parte de un articol (!), trebuie să te străduieşti să bifezi alte nevoi decât cele basics. Cina şi-un pahar de vin dau bine, dar fără teatru sau film şi conversaţie, mă tem că la finele serii mergem fiecare, separat, la căşile noastre. Tomai pentru că suntem copii mari de-acum! :)

PS cumva legat de asta, pentru oricine nu ştie sau n-a auzit de Niculina, vă rog să citiţi această Odă. De fapt, merită recitită şi de cei care cunosc personajul, fie că e vorba de PRi, bloggeri sau jurnalişti! Ca să nu uităm despre ce e vorba!

October 12

Experienţa Dolce TV e cam… amăruie!

Duminică seara, HBO a difuzat, în premieră, “Bună! Ce faci?” o adorabilă comedie românească pe care o recomand cu drag. Fireşte că am vrut să revăd filmul dar ce să vezi!, Dolce se încăpăţâna să-mi transmită imagine doar pe HBO Comedy. Şi aia proastă! Şi atât! Am sunat la telverde, am dat de un operator care mi-a zis să dau restart la receiver, ceea ce am şi făcut, doar că în urma acestei acţiuni receiverul a murit. De tot, în ciuda operatorului care mă asigura c-o s-o ia din loc. Nu s-a întâmplat, aşa că am înregistrat o reclamaţie, urmând ca cineva să vină şi vă vadă într-un interval cuprins între “o oră şi 72 de ore”. Anytime now, don’t call us, we’ll call you :)

A doua zi, pe la prânz a sunat şi a şi venit domnul Mutulică, un nene care n-a zis nici Bună ziua şi nici La revedere. Nu am cine ştie ce pretenţii, dar chiar să intri în casa omului fără să spui bună ziua, fără să întrebi care e problema, fără să nimic!? A fost cel puţin ciudat! A zis, totuşi, că o să schimbe receiverul, şi-a strâns lucrurile şi a ieşit, la fel de mut cum intrase, de m-a apucat şi râsul (poate e o strategie de înveselire a clienţilor?!). A revenit cu alt receiver, l-a instalat, a băgat şi cardul. Ei, nu, nu a fost aşa simplu, că nu se pupau între ele. Mi-a spus că o să anunţe el ambele serii – card şi receiver – pe seară, când ajunge la birou, ca şi cum nu eram în 2011 şi telefonia mobilă nu se inventase. Şi că mai durează 24 de ore, timp în care voi putea recepţiona doar Taraf, Etno şi Euforia.

Peste 24 de ore de la asta, cum încă nu se remediase problema, am sunat din nou la TelVerde. Aşa am aflat că cică eu trebuia să le dau codurile de pe card şi device şi că, guess what!, mai durează 24 de ore ca să am cablu. Adică domnul Mutulică din ziua precedentă nu transmisese codurile nici măcar când ajunsese la birou.

Am mai aflat şi că dacă doresc ca zilele în care nu am semnal Dolce să nu fie plătite – aşa cum e firesc, nu? – trebuie să sun eu la serviciul Comercial. Asta e o prostie de comunicare internă de care suferă şi Orange. Din punct de vedere al clientului, e bine să ştiţi, dragi companii, că eu când sun la numărul de client service am pretenţia că discut cu compania şi nu mă interesează bucătăria voastră internă. Dacă v-am spus că nu am semnal, mi se pare firesc să nu plătesc şi mi se pare firesc să nu trebuiască să repet acest lucru la un alt serviciu. Pe scurt, eu comunic cu compania via Client Service, e treaba companiei cum îşi gestionează fluxul intern de comunicare. Că atunci când nu-mi plătesc abonamentul, serviciul Comercial ştie să anunţe serviciul Deconectări, nu? Invers, în interesul clientului, de ce nu se poate?!

În fine, pentru că doream să scriu despre asta şi pentru că am vrut să dau şansa companiei la un feedback, am contactat PR-ul Romtelecom, expunându-i situaţia. Am primit imediat un mail cu scuze şi, în câteva ore, am primit un telefon şi o vizită de la acelaşi domn Mutulică, însoţit, de data asta, de un tânăr care, chiar dacă n-a lăsat să i se vadă faţa (avea gluga de la hanorac pe cap) măcar a zis Bună ziua şi La revedere. Am aflat că receiverul proaspăt instalat nu era bun şi că trebuie schimbat, ceea ce s-a şi întâmplat, cu unul nou. Şi au anunţat în centrală cele două serii chiar în faţa mea. Şi, fireşte, mai trebuia să aştept cele 24 de ore.

A durat vreo oră, de fapt, dovadă că se poate şi într-o oră. Mă întreb, totuşi, dacă nu sunam la PR pentru o poziţie oficială faţă de toată întâmplarea, cât ar fi durat?! Sper să nu fiu nevoită să aflu :)

Nu în ultimul rând, azi dimineaţă, la 12 ore după ce serviciul se reluase, m-a sunat cineva de la Romtelecom să-mi spună că seria receiverului e greşită. N-am aprofundat, i-am spus doar că acum am semnal şi că, greşită au ba, s-o lase aşa!

Una peste alta, Dolce nu e un serviciu prost. Mai pică, rar, când plouă, dar eu sunt mulţumită. Ceea ce nu-mi place – nici la ei, nici la alţii – e felul în care îşi gestionează Client Service-ul şi comunicarea internă. Nu e ok, nu e deloc ok. Şi deşi ştiu că nu e genul de problemă care se remediază în 24 de ore, nici măcar în 72, sper că experienţa mea povestită aici să îi ajute pentru ca data viitoare să nu mai fie nimic de povestit existe!

Later edit: reacţia Irinei Ilie, PR Romtelecom:

Asa cum ti-au spus si colegii de la 1930, termenul de remediere a unui deranjament este de maxim 72 de ore din momentul depunerii sesizarii, conform conditiilor generale de furnizare a serviciilor Romtelecom. “In caz contrar, Romtelecom va rambursa Clientului Abonamentul aferent Serviciului afectat, in cota fractionara, corespunzator perioadei efective de nefunctionare”.

Domnul care a ajuns la tine (luni, inteleg) nu este angajat Romtelecom – ci reprezentant al unei firme terte care realizeaza lucrari de mentenanta pentru Romtelecom (majoritatea lucrarilor care tin de Dolce DTH sunt realizate de catre terti cu care noi avem contract). Te asigur ca angajatorul sau a fost instiintat cu privire la feedback-ul si recomandarile tale.

In cazul schimbarii unui STB, cartela trebuie asociata in sistem cu aparatul inlocuit – tertii pot face acest lucru atunci cand ajung la sediul lor, pentru ca se face prin intermediul unui proces electronic accesibil de la un computer. Exista o alternativa, mai rapida – abonatul poate contacta 1930 si solicita asocierea cartela-STB. Vom ruga colegii care se ocupa de acest aspect sa reaminteasca alternativa catre cei care inlocuiesc STB-urile. De asemenea, vom clarifica pe site, in sectiunea de suport, detalii cu privire la aceasta procedura deja publicata.

In incheiere, iti multumesc inca o data pentru mesaje si pentru feedback si imi pare rau pentru orice neplaceri cauzate.

Multumim si iti stau la dispozitie pentru orice alte clarificari ai nevoie.

October 11

Politicienii români încurajează pedofilia

Poate ştiţi, poate nu, dar senatorul Alin Popoviciu a propus ca pedofilii să fie condamnaţi la închisoare pe viaţă sau castraţi chimic, pentru a împiedica recidiva. O idee foarte bună şi care cred că ar trebui aplicată nu doar pedofililor ci tuturor violatorilor, în general.

Ce a făcut comisia juridică a Senatului?! A respins propunerea aşa cum, de altfel, o făcuse şi Guvernul, detalii aici. Motivele ţin de oarece nepotriviri în legislaţie, paper work, birocraţie. Cine a mai avizat negativ propunerea? Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi pentru că, vezi Doamne, cf art 22 din Constituţie, chiar şi persoanele condamnate pentru săvârşirea unor fapte penale au dreptul de a li se respecta integritatea fizică şi psihică. Ca şi cum nemernicii care abuzează de copii (sau de femei) ar mai putea fi numiţi oameni, ca să beneficieze de vreun drept al omului!

Una peste alta, respingerea acestei iniţiative nu face decât să încurajeze aceste fapte: Yey, Senatul e cu noi! Hai să mai siluim o victimă!

October 6

De ce n-am mers la Marşul Panaramelor

“Fiindcă nu aparţin categoriei cu pricina” ar fi cel mai onest răspuns. Şi nici nu cred în manifestările de genul ăsta. Mai jos am scris şi de ce.

***

Amploarea şi direcţia pe care a luat-o feminismul în ultima vreme mi se par aproape de isterie. Nu vreau să ţip “mi se cuvine jobul pentru că sunt femeie, altfel e discriminare”, e o tâmpenie. Jobul ţi se cuvine când eşti cel mai bun. That simple!

În acelaşi context, mi se pare aproape jignitor faptul că se cheltuie bani pentru ca femeile să fie promovate în poziţii manageriale doar pentru că sunt femei şi trebuie să iasă bine socoteala nediscriminatorie. Singurele care pot să demonstreze şi să demonteze discriminările sunt femeile, şi nu umblând pe străzi ci chiar făcând lucruri grozave. Iar dacă sunt discriminate, tot ce au de făcut e să nu accepte. Daaa, ştiu că există situaţii şi situaţii iar uneori supravieţuirea ţine de acceptare. Chiar şi aşa, însă, mi se pare că tocmai această acceptare îi face pe bărbaţi să se creadă mai puternici (decât sunt).

Şi mai e ceva, un soi de dublu standard. Femeile vor să fie admirate dar nu oricum, oricând şi de oricine şi vrem egalitate, dar să care el plasele când facem piaţa împreună, că d-aia e bărbat! Păi?!

Adevărul e că bărbaţii nu sunt atenţi la detalii şi pentru ei atitudinea femeilor e aproape indescifrabilă, aşa că se ghidează după chestiile evidente. Ergo, dacă o femeie e îmbrăcată provocator pe stradă, pentru ei înseamnă că vrea să provoace şi vor reacţiona ca atare. De cele mai multe ori, cu o mitocănie, pentru că unii doar atât sunt în stare să producă! Iar pitecantropii de pe şantiere nu vor fi educaţi niciodată, forget about it!

Abia cu violurile şi violenţa domestică e o altă situaţie, cu adevărat dramatică. Dar şi aici există lucruri concrete de făcut (vezi în foto de mai sus). Mai utile decât un marş…

sursa şi mai multe foto de la marş

October 4

Cu 112 nu e de glumit

tic-tac, tic-tac, aşa făcea secundarul de la ceasul vechi, cocoţat pe şifonier. Tic tac făcea şi inima mea, mică, mică, de teamă pentru tata, care era în pat, palid, transpirat şi sfârşit. Făceam ture între balcon şi dormitor, privindu-l neputincioasă.

A venit?, întreba tata.

Nu încă, răspuneam în cor, mama şi cu mine.

Şi secundarul se mişca, ordonat, cuminte, tic-tac, iar minutele treceau. Nu mai ştiu exact cât am aşteptat, se întâmpla acum zece ani, cred că a fost în jur de un sfert de oră. Mai târziu am aflat că tata făcuse un preinfarct. A avut noroc că am ajuns la timp, mi-a spus medicul în ambulanţa care ne ducea, pe tata şi pe mine, la Urgenţă. M-am uitat urât la el, fiindcă eu simţisem cum trecuse fiecare secundă. “Noroc?! Ăsta e nebun! Cum să fie ajunsul rapid al ambulanţei o chestiune de noroc?”, mi-am zis, în gând, atunci.

Acum aflu statistici înspăimântătoare: 3 din 4 apeluri la 112 sunt false urgenţe sau glume proaste. Asta înseamnă fie că linia e ocupată, fie că o maşină pleacă pentru o durere de cap exagerată ce nu necesită intervenţia unui medic de pe Ambulanţă, iar timpul de aşteptare al unui pacient care are CU ADEVĂRAT nevoie de asistenţă medicală specializată se măreşte considerabil. În unele cazuri, asta poate să însemne moarte.

De aceea salut cu entuziasm campania Salvez.ro iniţiată de React şi Vodafone pentru educarea celor care consideră că poantele făcute la telefonul de urgenţă sunt amuzante. Apropo, pedeapsa în vigoare pentru apeluri false la 112 este închisoarea de la 3 la 5 ani, pentru că fapta se încadrează la terorism.  Personal, aş opta pentru o soluţie mai practică, gen muncă la greu în folosul comunităţii, fiindcă sunt sigură că unele specimene aparent umane doar aşa ar reţine că nu e bine să te joci de-a viaţa şi de-a moartea.

Campania salvez.ro e bine făcută şi sper că o să aibă efectele scontate! Tot ce avem de făcut e să răspândim mesajul. Şi, fireşte, să nu sunăm aiurea la 112.