Vin la FITS pentru al șaselea an consecutiv – deja! – și chiar dacă în cei mai mulți dintre ei am văzut festivalul mai degrabă în fotografiile oficiale pe care le selectam pentru presă și boggeri (fiindcă alegeam personalizat pentru fiecare), atmosfera de la Festival e ceva aproape palpabil. E în mirosul de tei de pe pietonală, zâmbetele copiilor care privesc spectacolele de stradă, oamenii cu badge care se salută între ei fără să se cunoască neapărat, discuțiile pe care le aud chiar și fără să vreau, pe terasă, la Conti, efervescența din teatru, aplauze și Aplauze (revista festivalului) și întrebarea care se adresează aici aproape ca un salut: Ce-ai văzut (până acum)?, și care dă, într-un fel, măsură setei de a vedea cât mai multe, de a experimenta cât mai multe.
Se pare că în vara mea festivalieră nu prea am noroc la capitolul transport! După un drum coșmăresc de la București la TIFF, când am plecat spre Sibiu de la Cluj rezervarea mea la autocar nu făcea două parale în fața argumentului “Nu mai sunt locuri!” rostit categoric de șofer. Și nu mi-e clar mereu cum face Universul când îmi pun eu ceva în cap, dar știu cum fac eu, și că nimic n-ar fi putut întârzia descinderea mea la FITS. Așa că am învins și, o vreme, treapta care delimitează spațiul șoferului de spațiul călătorilor a fost un loc numa’ bun până s-au eliberat altele.
Problemă a mai fost și cu colegul de drum, care cam duhnea a L’eau de Mirossey, varianta Stinky, dar n-a mai contat nimic atunci când am coborât în față la Continental Forum, casa mea departe de casă când sunt la Sibiu! Apropo de cazare, în Sibiu nu mai e nimic liber, nimic-nimic, nici măcar o cameră de mături! Însă poate aveți noroc și mai găsiți pe la agenții, iar dacă nu, Rășinari și Ocna Sibiului sunt destul de aprope ca să vă bucurați și de natură și de Festival!
Zilele trecute căutam ceva pe blog şi, din text în text, am ajuns să recitesc poveşti de la FITS, poveştile mele şi ale bloggerilor care au fost acolo în ultimii ani. Am zâmbit, inevitabil, pentru că Jurnalele mele de Festival mi-au amintit de multe momente frumoase (greutăţile sau ploaia nu mai contează peste ani), iar textele celorlalţi de entuziasmul lor faţă în faţă cu FITS, fie că vorbim de spectacolele de teatru sau dans, de concerte ori de impresionantele manifestări artistice de pe străzile oraşului.
Dacă citiţi suficient de des printre rânduri probabil sunteţi familiarizaţi cu importanţa pe cred că o au educaţia şi cultura în formarea şi evoluţia oricăruia dintre noi. Şi bunul simţ, oricât de desuet şi banal ar putea să sune asta. Iar dacă trăiţi în România ştiţi deja că nici unul dintre cele trei elemente de care vorbesc mai sus nu este vreo prioritate pentru onor politicienţii autohtoni. Ba chiar dimpotrivă, aş zice!
Prin urmare, iniţiativele private de încurajare şi sprijinire a unor demersuri private ce ţin de educaţie şi cultură (şi nu sunt chiar aşa multe, să ştiţi!), îşi vor găsi ecou aici, fiindcă mi se pare firesc să le susţin cât şi cum pot. Iar în cele ce urmează e mai mult decât o chestie de principiu, e şi una de “corazon”.
Îmi place mult ideea celor de la Easyjet de promovare a teatrului şi a pieselor lui Shakespeare dar şi faptul că se străduiesc ca ziua de 23 aprilie să devină, oficial, Ziua Shakespeare, acum, când se împlinesc 450 de ani de la moartea dramaturgului. Prin urmare, au găsit cel mai în vârstă domn (91 de ani) care se numeşte William Shakespeare, au vopsit un avion cu portretul celebrului scriitor şi vor organiza spectacole de teatru în aeroporturi dar şi o reprezentaţie specială a piesei Romeo şi Julieta chiar la bordul cursei lor către Verona – cât de drăguţ e asta?!
Mai mult, promovează semnarea unei petiţii prin care 23 aprilie să devină Ziua Shakespeare, considerând că la aşa moştenire culturală se cuvine măcar o zi dedicată. Spre uimirea mea, în câteva zile, de când au pus petiţia online, nu sunt decât 555 de semnături. Cam puţine… Ei au nevoie de 10.000 pentru ca guvernul să ia in considerare petiţia şi să publice un răspuns oficial (de endorsare sau… nu!) şi 100.000 de semnături pentru ca iniţiativa să intre în dezbatere parlamentară.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori, lucrând ca om de comunicare pe proiecte cu o componentă culturala, să nu găsesc informaţii suficiente sau bine structurate despre actorii implicaţi într-un proiect sau altul. Mi s-a întâmplat asta şi ca om care duce informaţia mai departe, către public, sau chiar ca “simplu cetăţean” care încearcă să afle mai multe despre un actor văzut pe ecran sau la teatru. În ce a mai jucat? Ce proiecte mai are? Unde mai pot să-l văd?
Poate o să vă surprindă, dar uneori răspunsul la întrebări atât de simple când vine vorba de un artist nu e deloc uşor de găsit. Din motive care îmi scapă, cei mai mulţi actori aleg să nu facă nici măcar lucrurile de bază când vine vorba de (auto)promovarea lor. Şi e păcat!
În ultimii doi ani am văzut două montări ale piesei D-ale Carnavalului, una la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, şi una la Naţionalul bucureştean, ca parte a spectacolului D’ale noastre în regia lui Gigi Căciuleanu. Ambele m-au încântat peste măsură, fiecare cu argumentele sale; e o bucurie să vezi asemenea spectacole, vă spun! Vi le recomand cu căldură pe amândouă!
Cu acest entuziasm nestăpânit şi o răceală devastatoare m-am dus, joi, la Teatrul Mic, să văd premiera unei noi montări a textului scris de Caragiale, un spectacol semnat, de această dată, de Dragoş Galgoţiu. Iar dacă menţionez şi răceala e pentru că a fost (şi) asta o sursă constantă de enervare în timpul celor două ore (cu pauză) de spectacol.
N-am apucat să scriu niciodată un post dedicat Faustului sibian pus în scenă de Silviu Purcărete în 2007, cu toate că sunt “vinovată” de a fi contaminat mulţi oameni cu acest spectacol. Care, la rândul lor, au dat “boala” asta şi altora, pentru că, da, Faustul ăsta despre care vorbesc se vede întâi, apoi se dă mai departe. Şi poate duce la dependenţă, dar şi la manifestări diverse cum ar fi pierderea darului vorbirii, imediat după (prima) vizionare.
Fiindcă îl vezi şi nu mai poţi să-l uiţi şi simţi nevoia să povesteşti şi altora dar, pentru că, orice ai povesti despre el nu are cum descrie plimbarea în Iad, pe care, volens-nolens, o trăieşti în timpul spectacolului. Aşa că le spui tuturor că trebuie să meargă la Sibiu, să vadă spectacolul! Unii te ascultă şi se duc, apoi spun şi altora şi, uite-aşa, Faust împlineşte la vară opt ani de când se joacă cu casa închisă.
Mereu am găsit că e ceva fascinant la umbre şi formele pe care acestea le iau, atât de diferite, uneori, faţă de obiectele cărora le aparţin, iar spectacolele cu umbre pe perete m-au cucerit cu orice ocazie. Combinaţia între umbre, poveste şi dans, însă, îmi pare desăvârşită, cel puţin în interpretarea americanilor de la Pilobolus.
Şi tocmai de-asta mă bucur mult că îi avem în România pe 23 şi 24 februarie, în două spectacole eveniment la Sala Palatului, iar eu am ocazia să vă ofer o invitaţie dublă.
Săptămâna trecută am fost la premiera “Zi că-ţi place!”, o docuficţiune dramatică, dacă pot să zic aşa! Docuficţiune adică imagini document cu ultima confruntare televizată a candidaţilor la preşedinţie din anul 2000 îmbinate cu ficţiune, interpretată, fireşte, de mai mulţi actori. Unii chiar cunoscuţi – îi vedeţi pe afiş.
Chiar dacă n-aş putea spune că realizarea părţii de ficţiune nu merita ceva mai mult buget şi, prin urmare, o variantă îmbunătăţită, pe mine m-a entuziasmat textul de la care a plecat regizorul şi realizatorul (Cornel Mihalache): o piesă semnată de dramaturgul Valentin Nicolau. Acelaşi Valentin Nicolau care a fost şi PDG al Televiziunii Române în chiar perioada confruntării care apare şi în film şi pe care l-am şi întrebat una-alta, după cum se poate citi mai jos, iar el a fost aşa de amabil încât mi-a şi răspuns! :)
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'