În ultimii doi ani am văzut două montări ale piesei D-ale Carnavalului, una la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, şi una la Naţionalul bucureştean, ca parte a spectacolului D’ale noastre în regia lui Gigi Căciuleanu. Ambele m-au încântat peste măsură, fiecare cu argumentele sale; e o bucurie să vezi asemenea spectacole, vă spun! Vi le recomand cu căldură pe amândouă!

Cu acest entuziasm nestăpânit şi o răceală devastatoare m-am dus, joi, la Teatrul Mic, să văd premiera unei noi montări a textului scris de Caragiale, un spectacol semnat, de această dată, de Dragoş Galgoţiu. Iar dacă menţionez şi răceala e pentru că a fost (şi) asta o sursă constantă de enervare în timpul celor două ore (cu pauză) de spectacol.

N-am apucat să scriu niciodată un post dedicat Faustului sibian pus în scenă de Silviu Purcărete în 2007, cu toate că sunt “vinovată” de a fi contaminat mulţi oameni cu acest spectacol. Care, la rândul lor, au dat “boala” asta şi altora, pentru că, da, Faustul ăsta despre care vorbesc se vede întâi, apoi se dă mai departe. Şi poate duce la dependenţă, dar şi la manifestări diverse cum ar fi pierderea darului vorbirii, imediat după (prima) vizionare.

Fiindcă îl vezi şi nu mai poţi să-l uiţi şi simţi nevoia să povesteşti şi altora dar, pentru că, orice ai povesti despre el nu are cum descrie plimbarea în Iad, pe care, volens-nolens, o trăieşti în timpul spectacolului. Aşa că le spui tuturor că trebuie să meargă la Sibiu, să vadă spectacolul! Unii te ascultă şi se duc, apoi spun şi altora şi, uite-aşa, Faust împlineşte la vară opt ani de când se joacă cu casa închisă.

Mereu am găsit că e ceva fascinant la umbre şi formele pe care acestea le iau, atât de diferite, uneori, faţă de obiectele cărora le aparţin, iar spectacolele cu umbre pe perete m-au cucerit cu orice ocazie. Combinaţia între umbre, poveste şi dans, însă, îmi pare desăvârşită, cel puţin în interpretarea americanilor de la Pilobolus.

Şi tocmai de-asta mă bucur mult că îi avem în România pe 23 şi 24 februarie, în două spectacole eveniment la Sala Palatului, iar eu am ocazia să vă ofer o invitaţie dublă.

Săptămâna trecută am fost la premiera “Zi că-ţi place!”, o docuficţiune dramatică, dacă pot să zic aşa! Docuficţiune adică imagini document cu ultima confruntare televizată a candidaţilor la preşedinţie din anul 2000 îmbinate cu ficţiune, interpretată, fireşte, de mai mulţi actori. Unii chiar cunoscuţi – îi vedeţi pe afiş.

Chiar dacă n-aş putea spune că realizarea părţii de ficţiune nu merita ceva mai mult buget şi, prin urmare, o variantă îmbunătăţită, pe mine m-a entuziasmat textul de la care a plecat regizorul şi realizatorul (Cornel Mihalache): o piesă semnată  de dramaturgul Valentin Nicolau.  Acelaşi Valentin Nicolau care a fost şi PDG al Televiziunii Române în chiar perioada confruntării care apare şi în film şi pe care l-am şi întrebat una-alta, după cum se poate citi mai jos, iar el a fost aşa de amabil încât mi-a şi răspuns! :)

Noi ăştia, care avem bucuria intersecţiei cu teatrul, ca una dintre cele şapte arte, şi cu teatrul – spaţiul în care se joacă actorii, suntem norocoşi, iar cei care avem chiar mai multe astfel de spaţii la dispoziţie şi, deci, de unde alege, cu atât mai mult, pentru că în România sunt oraşe fără teatru şi fără cinematograf.

Iar când oamenii din oraşele respective nu au teatru în oraş, de bună seamă că şi apetenţa lor pentru aşa ceva e destul de scăzută. Ceea ce o să vă povestesc e o întâmplare adevărată!

Săptămâna trecută, un text despre teatru, artişti şi valori devenea subiect de discuţii aprinse în spaţiul online şi nu numai. Am înţeles indignarea celor supăraţi dar critica pe text se face şi ea cand e cazul.  Nu te apuci să faci comentariu literar pornind de la versuri de tipul “Oh, viaţa mea” – oare ce a vrut să spună poetul, nu?  Şi cu asta, basta, că am nişte invitaţii la teatru de dat! :D

Zilele astea se întâmplă Festivalul Naţional de Teatru (FNT), cu spectacole, carte, discuţii, muzici, expo şi alte evenimente conexe – le găsiţi pe toate în program. Printre ele, şi patru dintre cele mai bune spectacole de la UnderCloud, festivalul de teatru independent de care ne bucurăm la finele fiecărei veri, tot în Bucureşti.

La aceste patru spectacole am plăcerea să vă ofer, zilnic, câte cinci invitaţii duble. Azi, pe 31 octombrie, se joacă Mă mut la mama, o comedie tristă cu o poveste veselă despre relaţia dintre doi bărbaţi adulţi şi… mama lor. Ca să nu spun mămica. Sigur fiecare are vreo poveste despre o asemenea relaţie, de obicei sunt mult prea strânse pentru binele feciorilor. Dar să nu divagăm.

Spectacolul începe la ora 18.30, la sala din incina Muzeului Ţăranului Român (zona Piaţa Victoriei) şi, ca să primiţi o invitaţie, comentaţi aici, până la ora 13, de ce ne trebuie teatru! :D

Vor mai fi bilete si în zilele următoare, la alte spectacole! :)

S-au pus în vânzare biletele pentru ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru, eveniment aflat la ediţia cu numărul 23, care celebrează producţiile autohtone de pe scena teatrelor mai mari şi mai mici din toată ţara, într-o selecţie făcută, din nou, de Alice Georgescu.

Astfel, între 25 octombrie şi 3 noiembrie, teatrele bucureştene vor găzdui spectacole din ţară, însă FNT are şi o ofertă destul de variată de evenimente conexe în cafenele, săli de cinema, librării sau centre culturale.

Anul trecut am fost la Toamna Orădeană, şi mi-a plăcut şi am adus multe poveşti faine de acolo. Anul ăsta nu s-au aliniat agendele (nici măcar aia a festivalului cu pricina, dar asta e altă poveste) şi planetele, dar Oradea are, în perioada asta, un festival de teatru, internaţional chiar, şi de-asta s-a dus acolo Oltea Zambori aka Nebuloasa, şi a avut amabilitatea să scrie următorul guest-post – foarte mulţumesc!!!
Drept răsplată, Olteo, mănâncă o brioşă d-aia cu stafide de la Conti în numele meu! :))

După ce am văzut în Fringe câteva spectacole pe care cu siguranță o să le țin minte, am decis să îmi petrec restul timpului cunoscând oameni noi, de la băieții care conduc o ricşă și cu care descopăr că am prieteni comuni în România, la studenți români și regizori sau actori de peste mări și țări.

Am urcat ieri cu o mână de oameni din ăștia noi nouți pe Arthur Seat, un vulcan mititel (251m) care delimiteaza orașul și de pe care se vede TOT. Toată seara se califică ușor printre cele mai frumoase amintiri pe care le-am strâns până acum.

Acesta este un guest post by Adi Bulboacă, aflat, pentru câteva zile, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare din lume! Mai multe imagini şi poveşti, la Adi pe site şi pe Facebook.

Când am juns în Edinburgh, prietenii care erau deja aici mi-au povestit, pe rând, despre un one woman show cum nu au mai văzut. Am luat în considerare recomandarea și am început să caut (prin 2800 de spectacole!!!) ce vreau să văd.

Vreo două zile mai târziu văd un afiș (The State vs John Hayes) și zic ,,aș vrea să văd asta”. Prietenii mei îmi spun că ea este Lucy despre care îmi vorbesc de două zile așa că fug și îmi iau bilet. Textul este scris de ea, iar performance-ul se bazeaza pe sinceritate, pe forță și mai ales pe vulnerabilitate.

În concluzie, aseară m-am întors să o văd din nou. Îi promisesem deja că mă întorc pentru câteva fotografii și m-a primit ca pe un prieten.

Între cele două reprezentații nu am vrut să văd nimic nou. Am bătut orașul la pas.

Acesta este un guest post by Adi Bulboacă, aflat, zilele acestea, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare din lume! Mai multe imagini şi poveşti, la Adi pe site şi pe Facebook.