“N-am nimic”

El şi ea în troleu, în faţa mea. Ea stă la geam. El priveşte absent, aiurea. Amândoi sunt tineri. El e mai sport, blugi şi un hanorac negru, simplu, ea e mai cochetă un pic, blugi, balerini, sacou şi o eşarfă la gât. În nici un caz genul piţi, pare mai degrabă o studentă cuminţică.

Ea îi intinde mâna, el îi apucă un deget, ea se strâmbă, îi dă peste mână. El e mirat, nu ştie ce să facă. Ea îi întinde din nou mâna, el îşi aşază nedumerit mâna în palma ei. Ea îi dă iar peste mână. Tac amândoi, nici unul nu zâmbeşte, el priveşte în continuare sbsent, aiurea. Până la urmă ea zice, ia-mă de mână. El o ia de mână. Urmează următorul dialog:

Ea: Ce ai?

El: Nimic.

– Chiar nimic?

– Nimic.

– Dar ai ceva. Ce ai?

– Nimic.

– Haaaai, spune-mi, ştiu eu că ai ceva! Ce s-a întâmplat?

– Serios. Nu. S-a. Întâmplat. Nimic., zice el, punctând pauzele, uşor plictisit.

– Ceva ai tu!

– Sunt obosit.

Linişte. Ea se uită pe geam, el priveşte în continuare, aiurea, absent. Ea dă să spună ceva, se răzgândeşte, tace.

Însă e doar pentru scurt timp:

– La ce te gândeşti?

– La nimic.

– Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. La ce te gândeşti?

– Serios, la nimic.

– Bine, nu vrei să-mi spui. Bine.

– Aveam un gol în minte. Un gol. Un gol mare. Sunt obosit. Nu mă gândesc la nimic.

– Aha, deci eşti supărat. Pe mine? Dar de ce?

N-am mers decât două staţii cu troleul, nu ştiu dacă duduia a continuat să-l aia la melodie pe tânăr după ce am coborât eu – înclin să cred că da! – dar mi-a fost milă de el şi ştiu sigur că eu n-aş fi avut răbdarea lui.

Ce naiba posedă nişte femei să toace mărunt creiere de bărbaţi şi ce anume îi face pe aceştia din urmă să suporte asemenea tratament?!