N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

Şi acum, să vă spun ce-am citit.

***

Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

***

Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

… ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)

Dacă sunteţi printre 35% din oamenii cărora nu le creşte niciodată vreo măsea de minte, mergeţi şi beţi o bere, bateţi-vă pe spate ca şi cum aţi scăpat de-o mare pacoste! Eu n-am avut aşa noroc! Mie mi-au crescut, cuminţi toate. Au apărut dureros şi, se pare, doresc sa dispară şi mai dureros, de parcă ar fi un campionat în sensul ăsta!

Prima extracţie de molar de minte a avut loc a doua zi după un Revelion, acu’ vreo zece ani. Băusem doar şampanie şi doar un pic, fiindcă luam antibiotice împotriva nenorocitelui de dinte iar a doua zi am cedat nervos şi mi-am târât prietenul în căutarea unui cabinet stomatologic deschis în prima zi a anului. Ceea ce, dacă mă gândesc acum, era suicid din prima că doar cine se duce la cabinet a doua zi după Revelion? Medicii slabi, care n-aveau destui pacienţi în restul anului!

Bun găsit cabinet, hai pe scaun, deci, da, extracţie. Să facem o anestezie, a amorţit? Nu. Două… A amorţit? Nu! … Trei… Dar acum? Parcă. I s-a părut că acest parcă era suficient, aşa că a purces la extracţie. Dar măseaua nu dorea să mă părăsească, nu voia şi pace! Până la urmă extracţia s-a întâmplat, chiar atunci, chiar pe acel scaun, cu medicul transpirat de la efort şi cu mine urlând, literalmente urlând, de durere. La final mi-a arătat-o. Rădăcinile erau de trei ori mai lungi decât măseaua propriu zisă, îmbărligate şi, pe o laterală, se vedea o mică porţiune de os –  probabil fusese extrem, teribil de bine înfiptă în mandibulă. O mai am şi acum, mi s-a părut că m-am chinuit prea tare ca să i-o dau Zânei Măseluţă şi, oricum, nu-mi doream alta în loc.

Zilele astea următoarea măsea de minte îşi face de cap. Am aflat că am ceea ce se cheama pericoronarită, desigur, în formula severă, şi că mai durează până cedează infecţia suficient cât să scot măseaua! Şi doare, doare aşa de tare încât, în baza dictonului No pain, no gain, echivalentul ar fi să câştig potul cel mare la Loto fără să joc!

Afară se practică scoaterea măselelor de minte imediat ce apar, cariate au ba, strâmbe au ba, tocmai pentru că e inevitabil să nu facă figuri dar aici medicii mi-au recomandat să le tratez şi, într-adevăr, am una tratată care e bine-mersi. Şi, mai interesant, în 2008, s-au prelevat celule stem din măselele de minte, ceea ce mi se pare foarte tare, şi, de vreun an, se întâmplă şi la noi. Nu ştiam de asta!

Anyway, citesc că zilele astea nu mai e obligatoriu să rămâi foarte conştient în timpul unei extracţii! Slavă cerului pentru inhalosedarea cu gaz ilariant, s-ar putea chiar să mă distrez! Vă ţin la curent! Până atunci, dacă ştiţi remedii împotriva durerilor de dinţi… feel free să comentaţi!

Nu ştiu cum să explic alăturarea, dar pentru mine aşa a avut sens, în seara asta: un mix între Allegria şi Minulescu. De fapt, ştiu şi de ce, dar e irelevant, ca o întâmplare care e ilară doar când se petrece, nu şi când e relatată, ulterior. Bucuraţi-vă de ambele, însă:

Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Luaţi cu Allegria:

Pe cuvând dacă uneori Legile lui Murphy nu sunt singurele care funcţionează! În plus, am aflat, vremea e foarte ok! M-am râs!

Abia s-a înfiinţat oficial şi a anunţat “lovitura anului în politică” (dacă e să mă iau după Realitatea) şi unanimitatea lor socio-conservator-liberală scârţâie pe ici, pe colo, mai precis prin zona conservatoare. Pe scurt, deşi anunţată cu maxim de tam-tam, susţinerea candidaturii lui Oprescu la Primăria Capitalei nu se bucură chiar de “completă unanimitate” deşi asta a declarat C. Antonescu la conferinţa de presă.

Vai! Dar ce s-a întâmplat?! Ei bine, Preşedintele PC, Daniel sau Costel smth, că nu mi-am bătut capul să reţin, a ieşit public să spună că pe ei, pe PC, adică, nu i-a întrebat nimeni şi nici nu îl susţin pe Oprescu fiindcă îl vor pe Piedone. O să trec zâmbind peste nesăbuinţa admiterii, în public, cât e de “important” PC pe scena politică autohtonă, dar nu pot să nu remarc prima fisură (publică) în aşa-zisa unanimitate a USL.

Personal, aş vota pe oricine mai puţin pe Oprescu fiindcă mi se pare genul care începe 1000 de chestii şi nu termină nimic. PDL ar face bine să nu mai vină cu Buldogul, că nu e suficient de popular, dar sper să propună o soluţie mai bună. Nu de alta, dar eu mă duc la vot!

PS Nu doar că USL are o problemă cu comunicarea internă, dar are una şi cu cea externă: singurul site pe care l-a găsit google, http://www.uniuneasocialliberala.com, e neoficial.

PS

Dacă se poate? Da, se poate. Noi eram la picnic, alţii erau la sport. Noi ne uitam, alţii năduşeau de mama focului, mai ales în cursul trainerului pe care l-am poreclit Fitness Nazi că le zicea cursanţilor motivaţionale de genul “Aţi obosit? … Nu mă interesează!” şi alte asemenea drăgălăşenii. Şi potrivite, aş adăuga, fiindcă cursul domnului presupunea kicking la greu şi, da, trebuia să te enervezi un pic pentru avânt! Foarte mişto!

Zi de vară până-n toamnă, iar Foto Union a organizat #picnic4, cu papa bun şi leneveală activă, iar alături de noi, după tufişuri, se desfăşura un proiect de sport în aer liber al celor de la World Class. Când am ajuns eu era un soi de aerobic, cu doi antrenori.. pe unul l-am şi răpit niţel ca să facă poze cu noi. După pozat ne-a zis că taxa lui e de 50 de euro… Just kidding! E ok, i-am răspuns, we charge one hundred, mai stai odată! A mai stat! :))

Şi mai era şi trainerul care avea tatuată… O? O? O răţuşcăăăăă! (Ana, m-am gândit la tine!)

După domnul cu umor a urmat un curs de tae-bo sau ce naiba era el, ceva cu muuultă încălzire în prealabil şi apoi cu mişcări de luptă, cred ca era curs de fight clubbing :))

Mişto, dar eu aş fi picat lată în primele trei minute, parol că!

Am fost trei fete pe margine şi, din când în când, Cristi, care ne-a şi făcut poza cu trainerul drăguţ, am dansat, am ţipat şi-am ţopăit şi, mai ales, am râs foarte tare! Nu mai ştiu de când nu m-am mai distrat aşa de tare în felul ăsta, admirând bicebşi, tricepşi şi alţi fesieri în echipament sportiv! Cred că în termeni de online se cheamă trolling, doar că “subiecţii” n-au ştiut toţi că sunt sub observaţie :))

După ţopăiala de pe iarbă, a urmat un curs de spinning (da, ştiu, eu eram la picnic, dar aici era ză ecşiăn, ce vreţi!), unde antrenorul, spre deosebire de Fitness Nazi, folosea o altă tehnică de adrenlinizare şi motivare, respectiv una sex-related, aproape explicită când a pus, ca fond sonor, Sex on Fire şi şi-a turnat nişte apă din sticlă pe el: “Vreau să teeeerminăăăm împreunăăăăă pe cââântecul ăstaaaa! Haaaaai, nuuu teeee ooooopriiiiiiii!”, făcea el şi, ştiţi ceva?!, chiar funcţiona.

Pedalau fetele şi băieţii de zici că erau la Turul Franţei! :))

Nu ştiu când se mai întâmplă chestii din astea, o să mă uit pe site-ul lor, dar e clar ca data viitoare mă duc şi eu cu echipament adecvat, nu cu fustă cum eram azi!

PS Roxana, Diana: you rock!

Citeam, acum ceva timp, că problemele legate de somn (lipsa lui, mai bine zis), costă naţiunea americană aproximativ 63 de miliarde de dolari anual doar printr-o productivitate redusă a insomniacilor la locul de muncă.  Desigur, cei care oferă tratamente şi (psiho)terapii în sensul ăsta prosperă, la fel şi cei care produc saltele, perne sau mai ştiu eu ce alte chestii menite să ajute insomniacii.

63 de miliarde de dolari înseamnă o mulţime de bani!

Norocul meu că nu sunt în America şi că azi e sâmbătă, deci singurul lucru productiv pe care ar trebui să-l fac ar fi să… mă odihnesc şi să mă relaxez! Dacă nu eram aşa de zombi, însă, probabil că i-aş fi făcut un pic de concurenţă lui Crişti Şuţu şi pâinii lui pentru #picnic4 . Next time!

La cât sunt de cheaună, însă, probabil că aş sfârşi prin a-l băga pe domnul Sony la cuptor şi eu încă mai cred că nu merită aşa o soartă. Mai mult, estimez că nici nu e prea gustos! Deci, some shopping, I say, urmat de leneveală în parc! Şi niste badminton.

Poza am sutit-o de pe wall-ul lui Cristi iar cântecul de mai jos e unul din preferatele mele de pe una din coloanele mele sonore preferate a unuia dintre filmele mele preferate :)

LE După ce-am publicat postul ăsta am plecat spre piaţă. Baba care locuieşte vizavi (una din “babele mele”, am două), stătea, ca de obicei, cu uşa echisă. Îi mai iau una-alta din cand în cand că ştiu că nu prea se descurcă cu pensia, aşa că am întrebat-o dacă vrea ceva de la piaţă. Ce-a răspuns ea?

“Nu vreau nimica, Ruxăndrica. Am fost şi eu, dar devreme, că eu sunt bătrână şi nu prea pot să dorm”.

Thanks a lot, I guess :))

Indiferent de ceea ce a decis ministerul educaţiei (te şi miri c-avem aşa o instituţie la cât suntem de repetenţi în materie!), pentru mine prima zi de şcoală a fost şi va rămâne 15 septembrie, nu există alta. Despre amintirile de atunci am povestit odată cu relatarea primei mele fiţe de fashionistă (mai mult atunci decât acum), aşa că am scotocit prin memorie cât să-mi amintesc de primele zile de liceu şi cum am ajuns să detest matematica.

Am învăţat la Neculce, poreclit – şi atunci, dar şi acum – Bastilia, pentru severitatea cu care eram trataţi noi, elevii. Clădirea mi s-a părut imensă, îmi era greu să ţin minte unde-s laboratoarele şi nu o singura dată, în primele zile, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc.  Intrasem la bio-chimie căci pe vremea aia aveam gânduri de medicină aşa că am mâncat chimie pe pâine vreme de patru ani. Chestie care mi-a folosit foarte puţin spre deloc, exceptând perioada în care am lucrat la RMGC, şi i-am uluit pe inginerii canadieni cu faptul că ştiam procese chimice până la detalii gen formulă.

Coşmarul meu, însă, a fost matematica. Din prima oră, profesoara, poreclită de noi “Păluga”, fiindcă era foarte înaltă, ne-a dat teme! Din prima oră! Nu ştia să explice şi, deşi îmi plăcuse matematica din generală, la liceu am fost, cu puţin excepţii, bâtă, mai ales că materia principală era analiză matematică, nu geometrie, nu algebră – îndeobşte mai logice şi mai prietenoase şi la care luam note mari fără să mă străduiesc prea tare.

Desigur, cine naiba a stat, în primele zile de şcoală, să facă tema la mate?! Aham! Nimeni! Ca să scăpăm basma curată, după ora din laboratorul de fizică, am pretins că am pierdut cheia de la clasă şi nu putem intra. Deci nu tu tablă, nu tu caiete, nu tu teme! “Şi mai bine plecăm acasă, doamnă, serios!” – matematica era ultima oră. Profa a insistat, a apărut o cheie de la administraţie, de undeva, şi, deşi nu mai era prea mult timp, ne-a pretins temele. Hâr, mâr, singura din clasă care-şi făcuse lecţiile a fost N. iar noi, toţi ceilalţi, ne-am ales cu un ditai 4-ul!

Din pricina acestei note, deşi ea n-a fost trecută decât în catalogul provizoriu, tata nu m-a lăsat să merg la Balul Bobocilor din generaţia mea. Şi, din motivul ăsta, am urât-o pe profă şi materia ei până la finele liceului!

***

Sunt o nostalgică, ce să spun, iar anii de liceu au fost, probabil, cei mai frumoşi, pendulând între lipsa responsabilităţii de a-mi purta de grijă şi micile drame ce ne însoţesc la tot pasul în perioada cu pricina şi de care azi râdem ,ânzeşte. Aşadar, aş fi marcat oricum data de 15 septembrie. În mod special o fac de data asta, fiindcă cei de la Colour (unul dintre brandurile mele preferate), fac un concurs cu amintiri din prima zi de şcoală pe pagina lor de facebook.

Premiile sunt tentate: păpuşi Momiji şi rechizite cool, aşa că vă sfătuiesc să participaţi şi voi. Amintirile din şcoală au, oricum, darul de a ne face să zâmbim de cât de mici şi de tâmpiţei eram (eu, în orice caz, cam aşa eram), iar dacă, cu ocazia asta, putem primi şi-un premiu, cu atât mai bine! :D

Din păcate, poza clasică cu harta în spate din prima zi de şcoală s-a pierdut la “partaj”, iar ex nu doreşte să mi-o înapoieze aşa că tre’ să răscolesc prin albumele mamei şi revin dacă găsesc ceva relevant. În orice caz, aveam faţă şi apucături de copil cuminte! :))

Pescari serioşi şi amatori, vă invit la Expo Aventuri la pescuit, ediţia cu numărul opt, ce are loc în Piaţa Constituţiei, de mâine (joi) şi până duminică. Zeci de expozanţi, mii de scule (!) şi accesorii, toată lumea interesată de pescuit şi vânătoare musai trebuie să treacă pe acolo.

Şi chiar dacă nu vă pasionează aspectul, doamnelor, tot e rost de mers şi de distrat ca să vedeţi cum arată domnii la shopping de ceva ce-i pasionează, să-i vedeţi cu câtă migală aleg voblere şi cârlige sau cum li se scurg ochişorii după a mai nouă undiţă, lansetă, mulinetă. Parol că e fun! Unde mai pui că, deh!, acolo sunt domni sportivi, le place natura, ştiu să tacă ore întregi dacă trebuie, aduc mâncare pe masă… alea alea! :))
Trio Grigoriu – Pescarul amator

Vezi mai multe video din muzica

De aceea, fiincă eu zic că e cel puţin amuzant dacă nu chiar instructiv şi util să mergeţi, am patru invitaţii la Târg de dat. Ca să câştigaţi, doamnelor şi domnilor, îmi spuneţi voi la comentarii ce momeală sau tehnică trebuie folosită pentru a prinde în mreje un exemplar din zodia Peştilor, doamnă sau domn, după preferinţe. Întrucât eu însămi sunt Peşte (atipic, ce-i drept!), o să mă folosesc de această calitate pentru a alege răspunsurile câştigătoare!

Concursul se închide vineri dimineaţă, cam pe când încep eu plimbarea pe la brandurile clujene! Wireless întins vă urez!

Ştiţi pozele alea cu vedete care şi-au ratat operaţia estetică? E, aş putea să fiu şi eu într-o poză din aia acum, doar că nu-s vedetă şi n-am nici o operaţie estetică la activ – ratata sau nu. În schimb, nu ştiu exact din ce cauză, am o jumătate din buza superioară de două ori mai mare decât cealaltă jumătate.

E imposibil să nu-ţi atragă privirea şi, probabil, e dificil să nu te gândeşti că botoxul sau acidul hialuronic au intrat cum sau pe unde nu trebuie. Şi mă enervează niţel, recunosc.

În afară de asta, încerc să mă şi simt bine. Aseară la câteva scurt metraje (unele ok, unele nu), c-o lună plină dodoloaţă, rotundă ca o turtă de mălai răsturnată direct pe cer, cu muzică – acum, când scriu, cântă Julică ăla micu’, da’ am auzit şi muzică mişto aici, cu net wireless foarte bun şi cu prieteni. Şi apă împrietenită cu soarele. De altfel, mă pregătesc să merg pe plajă curând.

Se putea şi mai rău – dar să nu anticipăm, zic :)

Guest post by domnul Sony

Şi să ştiţi că apreciez foarte mult aprecierile voastre de la postul precedent, cel cu sfaturile. Mai am sfaturi, dar nu azi. Azi sunt uşor ambetat la gândul că am rămas singur acasă. Home Alone 137 cred, dar cine mai stă să numere cât umblă fata asta creanga?! Şi am încercat să plec cu ea, m-am ascuns în geantă, dar mi se vedea capul.

Pe de-o parte, sunt un pic stresat pentru că am responsabilităţi şi trebuie să mă duc la uşă ori de câte ori aud o mişcare, că poate se întoarce. Nu ştiu când se întoarce, dar nu-mi place să stau singur. Pe de altă parte fiindcă ea e şi jucăria mea preferată. Serios, vouă v-ar plăcea să rămâneţi fără televizor, fără mobil şi chiar fără net câteva zile?!

(asta e o poză mai veche, între timp are un laptop din ăsta şi eu nu mai pot să stau călare pe net toată ziua)

Anyway, acum sunt fix în situaţia aia în care miaun în sufragerie, apoi fug repede-repede în dormitor ca să-mi răspund. Nu poţi să te joci aşa prea mult, iar eu am o vârstă, totuşi.

M-am gândit să fac un party, am destule grăunţe, dar nu prea cunosc alte pisici. Pe vremuri, pe acelaşi palier cu apartamentul nostru, locuia un motan portocaliu şi slăbănog, o zgâtie, cu care m-am întâlnit, aproximativ nas în nas, într-o zi. De fapt, eu ieşisem pe holul blocului, ca să văd care mai e treaba, ce mai fac babele, în fine, să mă asigur că totul merge cum trebuie, şi când colo, puf! tigratul, slăbănogul, maţe goale, fripturistul îmi iese în cale!

Şi nu vă spun că se arcuise tot de parcă era băgat în priză şi a vrut să mă scuipe?! Cât tupeu să ai să te porţi aşa cu mine când e clar că 1. eram mai mare decât el şi 2. eu sunt blond natural, nu roşcat din ăla oxigenat. Cât tupeu?! Eu am vrut să fiu prietenos, adică, na, eram curios ca o pisică, fiindcă nu mai cunoscusem alţi motani, decât o mâţă, tot vecină, Fetiţa, iar el a băgat atitudine din asta mitocănească.

În replică, m-am uitat foarte urât la el şi am ţuştit-o spre casa noastră ca să văd dacă are tupeu să vină după mine. N-a avut. Pe urmă mi-a părut rău că am auzit că s-a pierdut sau a căzut de la balcon sau aşa ceva. Dacă am fi fost prieteni aş fi putut să-i spun că nu e mişto să cazi de la balcon. Adică adrenalină, adrenalină, dar chestia aia gri de pe jos nu seamănă cu mocheta pe care o tot gheruiesc eu. Nu, deloc. E tare, e rece şi miroase în multe feluri. Şi doare, au!

Mă rog.

Ideea e că dacă ar fi locuit în continuare aici aş fi putut să-l invit la un party. Nici Fetiţa nu mai e, s-a mutat. Vlăduţ (adică ursul de pluş) nu e suficient de distractiv, iar Căţelul nici atât! Şi, deşi mă străduiesc – pe şest! – de câteva zile, nu cred că o să reuşesc să sparg vaza fumurie. Singur, o să stau un pic la plajă, ultravioletele fac bine la blană, iar lumina din balconul nostru e divină. Dar în rest?!

What to do, what to do? Idei?