Când am căutat apartamentul în care locuiesc, am fost precisă până la scări de bloc în brief-ul pentru agenţii, tocmai ca să nu spun Gară şi să mă trimită în Crângaşi, de exemplu, că e doar o staţie de metrou! Nu! Strada aia, până acolo, strada ailaltă până dincolo, încă două blocui şi atât. L-am găsit în trei săptămâni. Dar nu discutăm de imobiliare ci de faptul că am vrut să rămân în cartier, ca să fiu aproape de ai mei. Asta cu toate că abia aşteptam să stau singură!

Cojile de portocală işi au locul lor pe calorifer. Le dă motanul jos, eu le pun la loc… e un miros din copilărie, miros de iarnă şi căldură, de bucurii şi dulci alinturi, pe care l-am păstrat aproape iernile, alături de amestecul de ceai şi fructe uscate şi alte rânduieli de sezon. Cu toate că portocalele nu sunt fructele mele preferate, iarna aproape că nu-mi lipsesc din casă fiindcă îmi place mult mirosul lor.

Azi m-au înconjurat. Pe calorifer, în farfuria cu fructe, un fursec primit în dar pe seară, tot cu portocale, un borcan cu dulceaţă apărut miraculos din iarna trecută (când am făcut experienţe culinare!), un cântec care a dat peste mine şi, în fine – aproape ironic, aş zice! – mi-am adus aminte de asta:

dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul…

Ironic fiindca se cheamă Amnezie dar nu doar de asta. Şi, da, e de Emil Brumaru.

Purcelino, defunctul motan al părinţilor, era îngrozitor de lacom. Ar fi mâncat nonstop, oricât, orice, de la ciorbă şi păstăi de fasole albă până la frişcă, brânză, orice fel de carne, ouă şi, odată, l-am văzut înfulecând şi o felie subţire de ceapă! Înainte să moară, pe la 15 ani, avea vreo 12 kile şi era atât de gras încât abia se mişca! Dar era simpatic, în felul lui, foarte iubitor, iar mama îi spunea Păsărel! Ai mei îl învăţaseră la mâncare de pisici cu porţia, dar îl alintau, atunci când mâncau ei, ba cu una, ba cu alta. N-am reuşit să-i dezvăţ şi încă mă mir că motănoiul uriaş a trăit, totuşi, o viaţă lungă de pisică!

Ziua a treia din tabăra de Social Media de la Pârâul Rece a adus în discuţie unul dintre cele mai interesante subiecte de la aceată ediţie: brandingul personal. Patru vorbitori de soi au pus problema pe… ecranul destinat prezentărilor, primul fiind Ştefan Liuţe de la Storience, care a avut o sesiune mai degrabă introductivă dar foarte bine documentată şi argumentată intitulată “Evangheliştii”:

Când eram copil şi trebuia să mi se facă vreo injecţie, mergeam cu mama la dispensarul de pe strada noastră, în camera asistentelor. Eram teribil de stresată de fiecare dată, pentru că urma să sufăr, aş fi fugit ca un iepure speriat, dar ştiam mai bine de-atât. Pe de-o parte că până la urmă era bine acasă, şi pe de altă parte nici să nu pot ieşi la joacă nu-mi plăcea. Aşa că aşteptam cuminte pe scăunel “să ne cheme”.

Nu am fost un copil foarte zvăpăiat, dar mi-am luat revanşa mai târziu, în liceu. Aveam, desigur, oră de venit acasă, şi, normal, nu o respectam aproape niciodată! Uneori mă certau, alteori reuşeam să mă strecor în camera mea fără discuţii suplimentare! Mă enerva foarte tare chestia asta! Uneori, când veneam spre casă, vedeam silueta mamei la geam. “De ce stai, mama, la geam? Crezi că vin mai repede?”, îi spuneam, parcă uşor vinovată, şi încercam, o vreme, să fiu punctuală. Nu dura prea mult, însă, fiindcă jocurile de baschet sau plimbările sau poveştile până seara târziu, îmi păreau mai captivante decât îngrijorarea mamei.

Vineri, 14 decembrie, un tânăr de 20 de ani a intrat în şcoala “Sandy Hook” din Newtown, Connecticut cu trei arme (două, după alte surse) şi a omorât 20 de copii şi şase adulţi. După masacru, trăgătorul s-a sinucis. Pasionată de arme, mama lui Adam a fost aceea care i-a pus prima dată aşa ceva în mână. Adam Lanza şi-a ucis mama cu propria ei armă chiar înainte de a se îndrepta spre şcoala unde avea să ucidă 26 de oamenipe care nu îi cunoştea.

Acestea sunt faptele. Cine, ce, cand, unde şi cum. Singura întrebare la care nu există un răspuns, ci doar presupuneri, este de ce. Ce anume poate împinge un tânăr – aparent “normal” – să facă o asemenea faptă, să-şi omoare mama, 20 de copii şi alţi şase adulţi? Nu ştiu să vă spun, cred că nimeni nu ştie, probabil că se fac şi se vor mai face o mulţime de speculaţii pe tema asta. Am găsit, însă, o declaraţie, atribuită lui Morgan Freeman, făcută ieri despre această tragedie şi un posibil răspuns la întrebarea din titlu. Eu cred că are dreptate! Foarte mare dreptate!

Gata, am ajuns deja acasă din tabăra de social media organizat de revisza BIZ! M-am grăbit un pic pentru că la finele acestei săptmâni sunt câteva chestii drăguţe în Bucureşti şi mi-ar plăcea să dau o fugă! Nu ştiu dacă am răgaz să merg chiar la toate, dar o să încerc să vă fac şi vouă câteva sugestii cu ocazia asta! Iar dacă voi aţi ajuns deja, vă aştept cu impresii şi ponturi! :)

Ziua a doua din tabăra de social media de la Pârâul Rece ne-a găsitun picobosiţi dar nerăbdători să demarăm discuţiile despre starea SM în 2012, viitorul, aşteptările şi aprecierile bloggerilor, dar şi proiectele şi proiecţiile agenţiilor şi companiilor.

Mă aşteptam, ca să fiu onestă, la nişte lucruri un pic mai bine structurate, la mai multe gânduri despre planurile de viitor, la mai multe propuneri despre ce am putea să facem pentru ca lucrurile să fie mai bine făcute, mai profi, cu rezultate mai bune şi creativitate.

E un colind pe care-l cântă Hruşcă şi care începe aşa: Scoală, gazdă, din pătuţ, florile dalbe, şi ne dă un colăcuţ, florile dalbe. L-am ascultat acum câteva seri în taxiul care mă ducea spre casă pe strălucitorul bulevard Magheru, l-am rugat anume pe şofer s-o ia pe acolo, fiindcă nu apucasem să văd luminiţele. E frumos, apropo.

Ajunsă acasă am căutat să văd dacă o fi fost vreo tăietură ceva, poate colindul faimos nu începea aşa, brutal, bum!, bum!, bum! la uşă,  Scoală gazdă din pătuţ! Ce face, mă? Deci io stau acasă la mine, în ograda mea, cum ar veni, că, tradiţional, nu trăim la blocuri, şi vin unii, bat la uşă, şi încep să cânte, eventual să cânte!, cum că să mă scol eu din pătuţ!