Nu cred că trebuie să mai spun cât îmi place şi cât admir performanţa celor de la Cirque du Soleil, aşa că m-am bucurat mult de invitaţia la avanpremiera filmului Worlds Away, regizat, scris şi coprodus de Andrew Adamson (Shrek & Cronicile din Narnia) şi avândul-l pe James Cameron (Titanic & Avatar) ca producător executiv.

Ca de obicei, nu m-am documentat despre film înainte, habar n-aveam la ce să mă aştept, dar fiind un produs marca CdS, cu aşa regizor şi producător,  ştiam că nu poate fi decât pe placul meu. Şi aşa a şi fost!

Teoretic, zilele astea ar trebui să facem bilanţuri şi să tragem diverse linii, eventual să ne lăudăm cu ce am făcut, dacă avem cu ce. Nu c-aş duce lipsă de asta, dar  parcă nu mi se pare atât de important ce am făcut ci, mai degrabă, lecţiile pe care 2012 mi le-a dat şi pe care, sper!, le-am învăţat. Una dintre ele, poate cea mai importantă, este iertarea.

În decembrie 1931, o fetiţă îşi ducea puiul de pisică la expoziţia anuală de la Chrystal Palace, în Londra. Primul cat fancy londonez a avut loc în iulie 1871 şi a fost organizat de Harrison Weir, un gentleman pasionat de animale.

Habar n-aveam că istoria defilărilor de pisici e atât de veche şi atât de serioasă. Dar am găsit poza asta şi mi-a plăcut tare. Nu am reuşit să descopăr autorul, dar fotografia e de la Hulton Archive via Fox Photos | Getty. Şi mi s-a părut prea drăguţă ca s-o pun doar pe FB.

Singurul lucru pe care nu-l pricep e cum de umbla copila (doar) cu şosete iarna!

Am ţinut cu Julie. A ieşit Julie. Brenciu i-a ales foarte bine piesele, Julie are voce, prezenţă, zâmbet şi sper să aibă o carieră muzicală mai bună decât are Ştefan Stan, precedentul câştigător, până acum.

Şi o notă mare pentru români pentru că au pus pe primele două locuri o tânără de culoare cu, evident, cea mai bună voce din finală, şi un român de etnie maghiară, a doua cea mai bună voce din finală! Bravo, sunt foarte plăcut surprinsă! Mai ales că favoriţii mei la genul ăsta de competiţii nu câştigă niciodată! :)

Update de aici: MULTUMESC, asadar, tuturor celor care mi-au udat obrajii… Pro-ului c-a preluat formatul asta si m-a ales ca jurat, echipei mele de 14 elevi care m-a ales ca antrenor, Monei Segall, unicului Pavel Bartos, formidabilului Andi Moisescu, lui Natzis si baietilor lui din trupa, fetei care-mi aducea de fiecare data morcovii la rulota, baletului de senzatie, intregii echipe de productie, sunetului si celor de la lumina, fetelor din backing, orchestrei mele bestiale cu care am forfecat toate piesele posibile de pe youtube, familiei mele adorabile care mi-a suportat toti nervii, stuff-ului meu de la HB MEDIA ENTERTAINMENT mereu in stare de alerta, lui JULIE, fara de care postul asta lung n-avea pic de… culoare si fara indoiala, VOUA, VOUA celor care ati dat acestui concurs, prin zecile de mii de voturi din finala, o valoare internationala

sursa foto

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Ca niciodată, parcă, anul ăsta iarna şi Sărbătorile ei m-au prins pe picior greşit. Nici măcar zăpada nu m-a binedispus ca în alţi ani, nici un strop de veselie n-a venit odată cu prima ninsoare. Ba am şi răcit, ceea ce iar nu mi se întâmplă cand e sezonul! În plus, finalul de an a fost cu motoarele turate şi încă mai sunt câteva chestii de făcut!

Dar vineri după amiază, când am ieşit preţ de câteva ultime cadouri, afară ningea blând şi muzica (din căşti) şi-a făcut din nou simţită magia: m-am surprins zâmbind şi pe urmă chiar am făcut câţiva paşi de dans, spre mirarea celorlalţi trecători!

Abia ieri, când în Bucureşti ningea de rupea, mayaşii încă sperau că prevestirile lor sunt corecte iar traficul din Bucureşti nu era departe de prevestiri, nişte muzică bună în căşti şi planul pentru ultimele cadouri de luat m-au băgat instant în atmosfera de iarnă şi de Sărbători. De unde se vede că, de fapt, nu era vorba despre sfârşit ci despre început!

Daruri, prieteni în vizită, alte daruri, încă o vizită, un ursuleţ. Şi, în fine, azi chiar am fredonat colinde! O fi bine, o fi rău?!

Mi se pare incredibil că, în ciuda unui final de an de-a dreptul nebun, azi, cu trei zile înainte de Crăciun, am reuşit să ajung la piaţă, să fac câteva cumpărături, ordine în casă, ba chiar să am vreme să caut un brad mic prin piaţă (şi să nu-l găsesc)!
Voi cum vă descurcaţi pe la casele voastre? Ce planuri aveţi?! Eu mă apuc de decorat! :)

(deşi n-am, încă, nici o idee de care să fiu mulţumită!)

Ştiu că îi iubim pe Fraţii Grimm, şi Google îi iubeşte, le-a dedicat azi un doodle foarte simpatic, povestea cu Scufiţa Roşie, iar copilăria noastră era mai săracă dacă n-am fi văzut câte zece minute săptămânal din Albă ca Zăpada lui Disney la Gala Desenului Animat! Ştiu! Şi mie îmi plac basmele lor, am două cărţi groase cu poveşti de Fraţii Grimm care au necesitat legare de la atâta citit şi recitit!
Sunt minunate poveştile şi e grozav că, şi datorită lor, am prins drag de citit! Însă ce învăţăminte tragem noi din basmele celor doi fraţi? Aud? Lasă că vă spun eu!

Mă amuză apocalipsele, atâta timp cât nu se exagerează cu spaimele, mai mult sau mai puţin reale. Mi se pare oricum destul de apocaliptic viitorul ca să mai inventăm şi ameninţări suplimentare, da’ dacă unii au considerat amuzant să mai streseze nişte pesimişti cu terminarea lumii la dată fixă, de ce nu?!

Aşadar, iată ce putem face în caz de apocalipsă (traficul de dinainte de Crăciun nu se pune, nu?):

Îmi plac copiii, fiindcă sunt nişte mini variante ale noastre, doar că proaspete, nealterate de chestiile urâte pe care – vrei, nu vrei! – viaţa ţi le pune pe tavă şi nu-ţi dă de ales! Sunt simpatici, au umor, chiar şi involuntar, şi râd mult mai mult şi mai des decât noi! Cel mai adesea reuşesc să mă pun la mintea lor şi să mă joc de-a coloratul, coafatul sau ce mai au ei chef, că eu colaborez. Daaaaaaaaar…

Acum două săptămâni, la Braşov, dimineaţă. Mai devreme şi mai frig decât mi-a fi plăcut, dar cu o privelişte superbă de sus spre oraşul încă amorţit. Am coborât la primul etaj al pensiunii – am uitat cum îi zice, sincer, ceva cu K, a fost destul de în regulă totul pe acolo – pentru a servi micul dejun, un soi de alint, că eu şi micul dejun ne întâlnim apoape exclusiv doar în deplasări, din păcate.  Mă durea nu foarte discret capul după un pahar de vin necâştigător c-o seară înainte (suspectez  zahăr. mult!), aşa că visam la o trezire blândă, cu cafeaua şi cu sucul de portocale sub nas şi priveliştea cea frumoasă pe retină.