Când eram copil şi trebuia să mi se facă vreo injecţie, mergeam cu mama la dispensarul de pe strada noastră, în camera asistentelor. Eram teribil de stresată de fiecare dată, pentru că urma să sufăr, aş fi fugit ca un iepure speriat, dar ştiam mai bine de-atât. Pe de-o parte că până la urmă era bine acasă, şi pe de altă parte nici să nu pot ieşi la joacă nu-mi plăcea. Aşa că aşteptam cuminte pe scăunel “să ne cheme”.
Detestam injecţiile – ca orice copil, cred, şi chiar şi acum, ca adult, le detest – dar eram vrăjită de felul în care îşi pregătea asistenta tot arsenalul ăla! Scotea o cutie metalică din etuvă, o deschidea, scotea, pe o bucată de tifon, pistonul, apoi cilindrul de sticlă, învelit, la rândul său, în alt tifon, ca să nu se spargă. Apoi, dintr-o altă cutie, alegea un ac. Cel mai miiiic, mieunam eu, speriată. Unele asistente făceau diferenţa şi alegeau un ac mai mic, altele doar dădeau din cap şi luau unul la nimereală.
După ce seringa era asamblată, urma prepararea amestecului: se tăia, cu o pilă specială!, fiola de ser fiziologic, apoi era decapsulată sticluţa de penicilină, se trăgea ser din fiolă, se punea în sticluţă, se amesteca, apoi se umplea seringa.
În tot timpul ăsta spaima mea creştea. Dar nu puteam să nu mă uit! Poc! Poc! Două bobârnace, să se relaxeze “zona”, apoi acul, apoi seringa şi apoi durerea parcă interminabilă! “Nu încorda!”, zicea asistenta. Mai e?, întrebam tot timpul, cam ca măgarul din Shrek, încă din prima secundă!
Doamne, cât uram injecţiile! Cred că unul dintre motivele secrete pentru care am vrut – mulţi ani! – să fac medicină a fost să găsesc o soluţie la acest obicei barbar de torturat copiii cu roşu în gât! Din păcate am virat-o spre altele şi, între timp, am învăţat să fac eu însămi injecţii. Nu ştiu clar de ce, dar în seara asta mi-a prins bine! Chiar dacă e muuuult mai suportabil subcutanat, cu un ac hipodermic!
Chiar! Oare se mai sperie copiii în ziua de azi cu injecţiile?!
Leave a Reply