Nici nu s-a terminat bine anul şi cele mai bune filme încep să fie nominalizate pentru premii! Alţi bani, altă distracţie, cum ar veni! Până la Oscaruri – le aşteptăm azi  şi avem emoţii la Film străin ca aproape în fiecare dintre ultimii ani – avem deja Globurile de Aur şi, mai jos, nominalizaţii la Bafta, premiile Academiei Britanice de Film – masa, petrecerea şi dansul au loc pe 10 februarie.  Eu mai am câteva de văzut din listă, voi cum staţi la capitolul ăsta?

Lincoln pare favorit, cu 10 nominalizări, în time ce Life of Pi şi Les Miserables au câte nouă iar Skyfall a strâns opt. A se mai nota nominalizarea lui Ben Affleck pentru regie dar şi pentru rol principal în Argo, în timp ce Spielberg, de exemplu, n-a primit nici o nominalizare pentru regia de la Lincoln.  Lasă ca ia pentru Best Film! :D

UPDATE: Lista câştigătorilor

Înţeleg pe deplin supărarea şi argumentele lui Vlad, obiecţiile lui Cristi şi adăugirile lui Bogdan referitoare la necesitatea unui act normativ menit să reglementeze dezgustătoarea presă autohtonă, însă mie mi se pare futil acest demers, chiar şi dus la bun sfârşit – oricare ar fi acel bun şi acel sfârşit.

Voi chiar credeţi că toţi cei care toacă mărunt răposaţii şi monicile nu ştiu, la începutul, mijlocul şi sfârşitul unei zile de “jurnalism”, că ceea ce fac ei nu prea are nici o legătură cu presa?!

Şase zile a durat lipsa canalelor Pro din grila Dolce. Şase zile în care am suferit exclusiv dupa VH1-ul care îmi populează fonic mediul înconjurător în timpul zilei. Şase zile după care s-au înţeles şi ceva (eh!) îmi spune că nu la preţul solicitat iniţial de Pro.

Când eram copil mi-aş fi dorit să am coadă. Toate personajele din cărticele aveau coadă: căţelul, pisica, tigrul… Mă rog, toţi în afara de urs care a fost păcălit, ştiţi voi.  Mă gândeam că poate o să am şi eu aşa ceva, să dau vesel din ea. Şi mai târziu m-am gândit că asta cu cozile ar putea să fie o industrie de-a dreptul, vă daţi seama câte accesorii şi chestii pentru coadă. Plus că ar fi foarte simplu să comunici. Dacă dai din coadă repede, nervos, e clar că nu e cazul de discuţii, de exemplu!

Şi fiindcă nouă nu ne cresc cozi, un japonez, Shota Ishiwatari, a inventat Tailly, dispozitivul coadă prins cu o curea de purtător şi care are senzori meniţi să afle când ţi se accelează pulsul şi, în consecinţă, să se mişte! Cam aşa:

Serile alea în care eşti doar tu cu tine şi te uiţi înapoi, să vezi urmele paşilor, şi zâmbeşti fără regrete, recunoscătoare pentru toţi şi toate care te-au adus aici, acum, aşa. Răsfoieşti caiete vechi, scrise acum mulţi ani, cu mintea de atunci, şi te strâmbi un pic a râs fiindcă acum ştii că n-aveai de ce să-ţi faci atâtea griji şi gânduri, că lucrurile aveau să se aşeze aşa cum trebuie, să ajungi într-o seară, cu muzică bună, un pahar cu vin şi să îţi pară bine că toate s-au întâmplat exact aşa!

Sunt primele două legi din decalogul scris de Ocavian Paler pe pereţii gării din ERO în Viaţa pe un peron, una dintre cărţile care mi-au rămas dragi chiar şi la mulţi ani după prima lectură. Poate şi pentru că exemplarul are autograful autorului sau poate pentru că am stat cândva, scurt, la o poveste, ori pentru că mă leagă discuţii lungi despre manguste şi cobre cu o dragă prietena. Dar acesta nu e o recenzie de carte, ci un text despre a aştepta, aşteptare şi aşteptări.

Sunt supărată! De azi, Pro s-a retras cu toate cele 11 canale de pe Dolce, iar eu sunt abonat Dolce. Şi nu, nu sunt supărată pe operator! În definitiv, diferenţa de la 4 milioane de euro, cât încasa Pro de la Dolce, până la 12 milioane, cât a pretins Pro la “renegociere”, s-ar fi scos cumva tot din buzunarul meu. Doar că în timp ce Pro negocia în numele unor acţionari, şi nu al telespectatorilor!, Romtelecom negocia în numele a 1,2 milioane de abonaţi! Care, da, nu-şi doreau să rămână fără canalele cu pricina dar, cel mai probabil, nici să plătească în plus!

Ce s-a întâmplat? S-a negociat până în ceasul al 12-lea, aproape la propriu, dar nu s-a putut ajunge la un compromis. Pro ştia doar 12 milioane, Romtelecom a oferit şase şi a sperat că Pro o să sfârşească prin a fi rezonabil, nelăsând 1,2 milioane de telespectatori cu ochii în soare.

Doar aşa, întru neuitare, un fel de best of 2012. A fost greu să mă opresc la o singură fotografie în fiecare lună şi a fost şi mai greu să nu fac un bilanţ. Amintiri sunt mult mai multe decât am scris eu aici, oricum. Iar pentru 2013 îmi propun să am măcar 365 de momente demne de retrăit! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Ianuarie. Cursul de modelaj în lut. O experienţă pe care o recomand fiindcă nu e doar distractiv ci şi terapeutic. Două ceasuri în care te concentrezi atât de mult la “opera ta de artă” încât uiţi de altele. Şi când uiţi de ele au bunul obicei să-şi găsească soluţii ori măcar să nu mai pară atât de catastrofale – nici nu sunt, niciodată nu sunt! :)

2012 ar fi fost un an simpatic dacă nu se termina destul de abrupt din unele puncte de vedere… până azi! Că nu se termină până la 3, 2, 1… La mulţi ani! Şi cum nu aduce anul ce aduce ceasul, aceast ultimă zi s-a dovedit a fi cireaşa de pe tort, iar tortul n-are, de fapt, decât nişte decor de ciocolată, în interior e perfect!

Aşa că mi-am regăsit optimismul şi cheful de dărmat munţi (într-un mod foarte grijuliu cu mediul, desigur!), iar lumina de la capătul tunelului pare, acum, ditai reflectorul!

Nu se schimbă absolut nimic diseară la miezul nopţii, tot noi suntem… noi!, dar resetăm speranţele, cu gândul că ce a fost rău în anul trecut se va fi terminat şi putem începe un nou capitol. Nu trebuie să fie Revelion pentru asta, trebuie doar să fim noi în regulă cu noi înşine, cu capitolul frumos închis, iertările şi lecţiile învăţate. Bun, rău, 2012 taman îşi scurge ultimele fire de nisip. Zâmbiţi-i, oricum ar fi fost, fără regrete!

2013 o să fie, oricum, fabulos, dacă vrem noi! Ceea ce vă şi doresc!

La mulţi ani!

Buna mea prietenă, L., are un frate plecat de-acasă de ceva vreme până hăăăăt peste Ocean, fix la New York! Părinţii lor, pe care toată gaşca noastră îi iubeşte tare, fiindcă sunt foarte faini şi fiindcă ne găzduiesc, claie peste grămadă, la ei acasă de vreo câteva ori pe an, nu-l văd prea des, fireşte, dar de când L. a aranjat de un laptop şi de internet, fratele ei se vede chiar frecvent cu părinţii, online. Într-una dintre aceste convorbiri, pe final, când i-a spus fiului, aşa, de la distanţă, duios, “Ai grijă de tine”, mama prietenei mele a mângâiat uşor marginea ecranului. Mi-e greu, dacă nu chiar imposibil să vă spun cât drag şi dor erau strânse în mângâierea aia!