Am văzut odată, la un How It’s Made, cum se face sângeretele. O chestie închisă de culoare, cu tot felul de ingrediente şi sânge praf. Chiar praf, la modul propriu! Peste care se adăuga o zeamă, după care tot amestecul e frământat într-un malaxor. Mie nu-mi place… nici nu ştiu ce e! Un cârnat? Un pateu? În fine. Nu-mi place. Dar ideea e că până la urmă, toată clisa aia era pusă frumos în nişte “maţe” de plastic, negre, etichetată şi trimisă la vânzare. Black pudding. Englezilor le place!

Acum câteva zile publicam prima parte a unui amplu interviu cu Alexandru Arşinel, vorbind despre viaţa domniei sale şi despre drumul parcurs până acum din satul natal, Dolhasca. Discuţia de vreo trei ceasuri a fost o adevărată plăcere şi la fel a fost şi lectura cărţii care a prilejuit această întâlnire.

O primă lansare s-a întâmplat deja, săptămâna trecută, la Starbucks, iar lansarea… să-i zicem oficială, are loc sâmbătă, la ora 18, la standul Editurii All de la Gaudeamus. Sper să citiţi cu drag această a doua parte a interviului, e un pic mai lungă, aşa că, fără multe alte introduceri, vă urez Lectură plăcută!

Prima parte a interviului s-a sfârşit cu Alexandru Arşinel spunându-mi că nu regretă nici o clipă calea aleasă, teatrul, şi, mai apoi, comedia, în detrimentul Facultăţii de Construcţii către care, într-o primă fază, îl îndrumase tatăl său…

Când eram mică visam adesea că sunt imponderabilă. Uneori cădeam, în gol, la nesfârşit, alteori zburam. Îmi plăcea, fireşte, mai mult când zburam. Era un zbor ciudat, mai mult o plutire, nu-mi luam avânt decât un pic, aşa, o bătaie uşoară cu piciorul pe pământ, şi gata, aveam propria mea reţea de autostrăzi aeriene. Şi când mă trezeam îmi era mereu poftă de vată de zahăr, rotocoale mari de nori pufoşi, parfumaţi şi dulci, care ţi se lipeau prieteneşte de faţă. Şi râdeam.

Săptămâna trecută am fost la o lansare de alcool. Nu sunt mare consumatoare, dar aflasem că Winter Jack ăsta de se lansa e mai slab, e parfumat cu şcorţişoară, apoi amestecat cu suc de mere şi, în fine, se bea fierbinte. Ei, asta e o băutură pe care am fost curioasă s-o încerc! Şi bine am făcut! Totuşi, mai mult decât Winter Jack mi-a stârnit curiozitatea prezenţa în România a nepoatei lui, stră-strănepoata, de fapt, Lynne Tolley, o americancă foarte foarte simpatică şi care are un job pentru care o invidiază toată lumea: e degustătoare de Jack Daniel’s!

Cei de la Wunderman, care s-au ocupat să fie bine şi Jack fierbinte la eveniment, au făcut un hocus-pocus şi am obţinut vreo zece minute în exclusivitate cu Lynne!

N-am fost în Thailanda, da’ am auzit că e mişto! Brăduţ aşa susţine şi dacă tot s-a cam mutat acolo, cred că aşa o fi!  Dar am fost (la) O lună în Thailanda, filmul, care va să zică, Made în România, şi care, deşi nu e o capodoperă, nici după nume nici după port, vorba poetului, a fost un film pe care l-am urmărit cap-coadă fără să mă plictisesc, fără să mă doară timpanele, mintea sau corneea de la vreo fază, oricare. Ceea ce e rar. Să urmărim împreună trailerul. 3, 2, 1…

Am citit cartea despre Alexandru Arşinel de la Editura ALL în câteva ore, într-o noapte, fiindcă nu am avut încotro: a doua zi dimineaţă aveam interviu cu maestrul şi nu m-aş fi putut duce cu lecţiile nefăcute. Dincolo de asta, însă, lectura s-a dovedit a nu fi câtuşi de puţin vreo corvoadă, ba chiar din contră, a fost o plăcere.
Un stil alert şi foarte onest te face să nu simţi cele câteva ceasuri în care parcurgi amintirile lui Arşinel, printre poznele copilăriei, când adulţii i se tot adresau „Neluţu???, şi încercările vieţii de adult, de artist, de director, partener de viaţă şi scenă, soţ, părinte, tot atâtea roluri pentru care nimeni nu i-a scris textele…

Îmi place Macy Gray, mi-a plăcut încă de când am ascultat-o prima dată, nici nu mai ştiu când, să tot fie vreo 10 ani dacă nu şi mai mulţi! Desigur, toată lumea ştie de I Try, cu vocea răguşită, joasă, cu moaca ei simpatică şi cu florile de câmp. Şi cu final fericit!

Zilele trecute scriam că aş cumpăra o vocală, şi nu mă gândeam la Roata Norocului ci mai degrabă la Scrabble. Ştiu, poate vi se pare demodat, dar e un bun exerciţiu de lucru cu resurse limitate de noroc şi DEX, bagă mintea în priză şi te face să speculezi orice oportunitate de pe tabla de joc, fie ca e vreo literă valoroasă a oponenţilor, fie că e vreun pătrăţel care dublează ori triplează cuvântul.

Da, îmi place Scrabble, şi îmi place campania pe care cei de la Mattel au lansat-o pentru joc, prima lor campanie globală din ultimii patru ani, semnată Pereira O’Dell San Francisco. Există şi o pagină de FB pentru Scrabble, apropo, şi e simpatică.

Scrabble a împlinit, în acest an, 74 de ani şi, de-a lungul timpului, are 29 de versiuni pentru tot atâtea limbi diferite, şi, până acum, s-au vândut peste 150 de milioane de jocuri în toată lumea!

Acestea fiind spuse, Meet Q.

De când suntem mici, în viaţa intrauterină, primul lucru cu care suntem învăţaţi sunt testele. La naştere, imediat, urmează altele. În copilărie – îmi amintesc clar! – erau testele de exudat faringian: un băţ învelit într-o bucată de tifon pe care medicul sau asistenta ţi-l vîra în gât ca să vadă… nu ştiu ce! Dacă nu ieşea bine testul, urma un tratament cu ceva pastile care culmina cu un moldamin, o injecţie dureroasă pentru lipsa căreia aş fi renunţat bucuroasă la cea mai iubită jucărie!

La grădiniţă, iar teste, la şcoală nu  mai spun, anual, trimestrial, semestrial, câte un test la fiecare materie, mereu, fără oprire. Nimeni nu te întreba ce crezi, ce simţi, ce-ţi place, ce gândeşti, nu, asta nu e interesant. Interesant e dacă cunoşti sau nu materia predată. Ca să vezi!

Habitat for Humanity e o organizaţie nonguvernamentală care face case. Asta într-o foarte scurtă definiţie. De fapt, însă, e mult mai mult.

La finele anilor ’60, Millard Fuller, un avocat american care făcuse primul lui milion la 29 de ani, s-a mutat, împreună cu soţia şi copiii, la Koinonia, o fermă din Georgia, construind locuinţe simple pentru oamenii din comunitate, cu ajutorul comunităţii. Cinci ani mai târziu, în Zair, Fuller a încercat – cu succes! – să multiplice ideea de “comunitate pentru comunitate” în construcţia de locuinţe cu un prim proiect ce a presupus ridicarea a 100 de case. De aici şi până la apariţia “Habitat for Humanity” au mai fost doar câţiva ani. Adică dacă putem face asta în State ori în Africa, de ce să n-o facem în toată lumea?! Şi au făcut-o, o organizaţie internaţională care a schimbat vieţile a peste 2,5 milioane de oameni din toată lumea!