Faţă în faţă cu Alexandru Arşinel: Pe Calea Victoriei, între dramă şi comedie

Am citit cartea despre Alexandru Arşinel de la Editura ALL în câteva ore, într-o noapte, fiindcă nu am avut încotro: a doua zi dimineaţă aveam interviu cu maestrul şi nu m-aş fi putut duce cu lecţiile nefăcute. Dincolo de asta, însă, lectura s-a dovedit a nu fi câtuşi de puţin vreo corvoadă, ba chiar din contră, a fost o plăcere.
Un stil alert şi foarte onest te face să nu simţi cele câteva ceasuri în care parcurgi amintirile lui Arşinel, printre poznele copilăriei, când adulţii i se tot adresau „Neluţu???, şi încercările vieţii de adult, de artist, de director, partener de viaţă şi scenă, soţ, părinte, tot atâtea roluri pentru care nimeni nu i-a scris textele…

Ne-am întâlnit, aşa cum era programat, la 11 trecute fix, în biroul său de manager al Teatrului de revistă „Constantin Tănase???. S-a ridicat de pe scaun, a venit în faţa biroului, mi-a strâns mâna şi s-a recomandat „Arşinel???, apoi mi-a indicat unul dintre scaunele aflate în faţa biroului. În spatele său, pe perete, o caricatură. În spatele meu, pe perete, câteva diplome.

Nu ştiam cât timp avem la dispoziţie pentru discuţia noastră, aşa că m-am grăbit să încep cu primul lucru care mă intrigase citind cartea:

– Vă spuneau „Neluţu???...
– Da. Sunt şi Ion. Şi nu că mi se zicea în copilărie, tot timpul mi s-a zis Nelu. Chiar şi în facultate, de către colegi. Abia după ce am venit în teatru s-a schimbat, iar soţia mea a permanentizat asta, ca să zic aşa, fiindcă are un farmec deosebit, ea graseiază, şi are un Alexandrrrru deosebit. Dar când mă întorc la familie sau mă întâlnesc cu prieteni vechi, toţi îmi spun Nelu.
– M-am lămurit. Aş începe discuţia noastră cronologic, urmând firul cărţii, cu copilăria. Ce citeaţi pe vremea aia?
– Singura carte care ne-a rămas după refugiu era Biblia şi poveştile de acolo m-au trimis într-o lume pe care nu o bănuiam. Sigur, cu tenta religioasă cu tot, drept pentru care mi-am şi dorit să mă fac preot. Dar nu doar datorită Bibliei ci şi părintelui Iosif, un om frumos, cu o prestanţă şi nobleţe speciale şi care mă fermeca.
– Şi la Construcţii cum aţi ajuns să daţi admitere? Vă atrăgea ceva în domeniul ăsta sau a fost exclusiv dorinţa părinţilor?
– Exista şi o tradiţie, prin fratele meu, care terminase Şcoala Tehnică de Drumuri şi Poduri, în ’52, dar era legat şi de starea învăţământului. În anul ăla liceele trecuseră la un program de trei ani, iar tata a zis că ăsta nu mai e liceu, se intra şi fără admitere! Ca să intru la şcoala tehnică am învăţat toată vara matematică!
– Dar vă atrăgea în vreun fel partea asta tehnică?
– Nu uita că eu nu eram nici fiu de medic, nici de profesor. Tata era ceferist, mama casnică, cu nişte îndemânări speciale mama, cosea, ţesea, împletea, făcea de toate!, iar originea ei germană o făcea să fie şi foarte tehnică.
– Aţi învăţat germana?
– Nu. Nu era bine să ştii germană. Şi, în plus, până la facultate, eu nu prea am fost foarte preocupat de şcoală, am învăţat doar cât să trec fără probleme dintr-un an în altul, ca să am vacanţa liberă, să pot să mă duc la mătuşa din Ardeal unde primeam zilnic bani de bomboane şi nu eram controlat de mama sau de tata.
Dar cu Şcoala tehnică aşa a fost, a zis tata şi l-am ascultat. Şi mi-a prins foarte bine, am avut super profesori care au ştiu să ne bage cartea nu doar în cap ci şi în suflet!
– Şi cu toate astea, aţi ajuns la teatru! Şi chiar absolut din întâmplare, a fost, de fapt, voia sorţii. Cinci minute mai târziu sau mai devreme pe peronul gării din Iaşi şi nu l-aţi fi întâlnit pe prietenul tatălui, cel care a fost cu ideea de a face figuraţie în teatru.

[citiţi în carte cum s-a hotărât Alexandru Arşinel să devină actor şi cum s-a desfăşurat examenul de admitere!]

– Dada, fiindcă eu nu eram un spectator al teatrului. La film stăteam de dimineaţă până seara, dar la teatru fusesem doar cu şcoala la câteva spectacole. Îmi plăcea muzica, mai ales cea de promenadă, era în fiecare dimineaţă la şcoală un program de fanară.

– Dar şi comedia a fost, într-un fel, tot o întâmplare, nu neapărat o alegere.
– Eu m-am format ca tip de actor-erou în Insititut. Eram subţirel, frumuşel chiar, şi am ajuns să fiu distribuit în roluri de eroi pozitivi. Licenţa am dat-o cu Pastorul Anderson din Dicipolul Diavolului, şi Platonov, roluri grele, de întindere, dramatice. La Târgu Mureş am jucat şi comedie şi dramă. Iar când am vrut să vin în Bucureşti, singurul teatru care făcea angajări era Comedia. Le-am zis Cuiul lui Arghezi, un banc şi am cântat Ave Maria! Cu vocea mereu i-am impresionat pe toţi!
– Nu aţi avut un regret că lăsaţi drama pentru comedie?
– Nu au fost momente în care să-mi reproşez lucrul ăsta, pentru că ceea ce mi se întâmpla nu-mi permitea asta. Nu aveam locuinţă, salariile erau mici, mâncam frugal, când şi cum. Mă preocupa mai mult existenţa şi dorinţa de a depăşi nişte momente care nu au fost dintre cele mai bune. Trebuia să mă agăţ de o slujbă, să muncesc undeva, să nu creez probleme părinţilor, care şi aşa ar fi vrut să merg la Teatrul din Iaşi. Au trecut vreo doi ani până mi-am găsit un anumit echilibru, atunci am început să fiu cunoscut, să am succes şi a început să mă prindă genul şi a existat, clar!, şi ambiţia de a demonstra să fac aşa ceva!

[citiţi în carte detalii despre cei doi ani deosebit de grei, cămăruţa fără calorifer şi de ce a îndurat toate aceste condiţii grele de viaţă la început de carieră]

– Ce spuneau foştii colegi de facultate?
– Ei mă ştiau ca actor, ştiau ce pot să fac, şi nu cred că a existat vreodată vreo judecată. De altfel, am demonstrat ce pot, din nou, în “Ploşniţa” (foto), la Naţional. Şi dincolo de aşteptări, efortul meu din punct de vedere psihic pentru rolul ăsta a fost imens. Eram foarte popular în cuplu cu Stela, nu aveam ce să mai câştig în popularitate, eram reprezentantul Teatrului de revistă, un gen uşor, adesea comentat în necunoştinţă de cauză ori în contextul vulpii care nu ajunge la struguri şi spune că sunt acri, pentru că au fost mari actori care au resepctat acest gen şi au spus că nu se apucă să-l facă pentru că e foarte greu.
Spectacolul a avut mare succes şi am pus la punct atât respectul faţă de actorul de revistă cât şi reconfirmarea faptului că cu mulţi ani în urmă se făcea trecerea peste Calea Victoriei foarte uşor, de la Naţional la Tănase şi de la Tănase la Naţional.

– Nu a fost tentant să reveniţi şi în alt spectacol la Naţional?
– Am fost invitat, poate m-am şi gândit, dar apoi a venit epoca Andrei Şerban care a oprit toate spectacolele vechi care, pentru el, nu constituiau un act artistic. Venea cu altă mentalitate…
Dar, ca să închidem o paranteză, nu am regretat drumul acesta, început pe peronul Gării din Iaşi. ♦

Interviul a durat vreo trei ceasuri, aşa că nu l-am putut reda pe tot într-un singur articol. Dar… va urma! Fotografiile sunt din arhiva personală a autorului, se găsesc şi în carte, ba chiar mai multe.

Partea a doua a interviului.