Acum câteva zile publicam prima parte a unui amplu interviu cu Alexandru Arşinel, vorbind despre viaţa domniei sale şi despre drumul parcurs până acum din satul natal, Dolhasca. Discuţia de vreo trei ceasuri a fost o adevărată plăcere şi la fel a fost şi lectura cărţii care a prilejuit această întâlnire.
O primă lansare s-a întâmplat deja, săptămâna trecută, la Starbucks, iar lansarea… să-i zicem oficială, are loc sâmbătă, la ora 18, la standul Editurii All de la Gaudeamus. Sper să citiţi cu drag această a doua parte a interviului, e un pic mai lungă, aşa că, fără multe alte introduceri, vă urez Lectură plăcută!
Prima parte a interviului s-a sfârşit cu Alexandru Arşinel spunându-mi că nu regretă nici o clipă calea aleasă, teatrul, şi, mai apoi, comedia, în detrimentul Facultăţii de Construcţii către care, într-o primă fază, îl îndrumase tatăl său…
– … dar îmi place, sunt fermecat! de felul în care se ridică o construcţie. Băiatul meu cel mare e constructor şi a făcut multe case şi îmi creşte inima de bucurie când văd ce reuşeşte să facă. Într-un fel sau altul mi-a preluat destinul în direcţia Construcţiilor.
– Nu s-au apropiat, cei doi fii, şi de teatru?
– Cel mare nu, n-a dorit, nu l-a interesat, el de mic a făcut sport de performanţă, a avut şi o anumită independenţă faţă de meseria mea, sau de casă. De fapt, aşa i-a educat soţia mea. Ea îi urmărea, ea răspundea de ei. O întrebam şi îmi spunea că totul e în regulă, chiar dacă unele lucruri trebuiau rezolvate… Ea le rezolva.
– Aţi avut vreodată vreme să mergeţi, de exemplu, la şedinţele cu părinţii?
– Nu prea.O singură dată am fost la o întâlnire cu directorul de la Lazăr când băiatul meu a avut o altercaţie cu un băiat care, ştiind că e fiul meu, l-a luat peste picior, şi atunci ăsta l-a pocnit. Păi eu ce era să zic, să-l cert? I-am spus că bine a făcut! Ei, Bogdan, care juca în lotul Stelei la baschet şi era frumuşel, aşa, a fost popular în liceu. Amândoi băieţii mei au crescut bine şi frumos, au intrat la facultate, au reuşit.
– Ce meserie are soţia domneavoastră?
– Asistentă medicală a fost. Şi acum, de fapt, tot asistentă, fiindcă are grijă de noi toţi, când o luăm razna cu sănătatea. A muncit mult, şi la serviciu şi acasă.
– Mi s-a părut, citind cartea, că vă reproşaţi cumva că nu aţi fost alături de soţia dumneavoastră mai mult, mai des…
– Ăsta e meritul ei: mi-a dat acea linişte de care aveam nevoie pentru actul de creaţie, poate chiar sacrificându-se pe ea. M-a degrevat de multe sarcini acasă. Sigur, şi eu am tras mult pentru a satisface nevoile casei, şi a fost o perioadă grea, până în ’77, când cântam în 3-4 baruri pe noapte, ajungeam la 4 dimineaţa acasă. Uneori îl duceam pe Bogdan la grădiniţă, apoi aveam repetiţii, apoi cel puţin un spectacol în fiecare seară, apoi cântam prin baruri, după care o luam de la capăt.
Îmi aduc aminte de o întâmplare, când l-am dus la grădiniţă pe Bogdan şi el m-a întrebat „Tata, dar de ce unii copii vin cu maşina????. N-aveam bani de maşină la vremea aia, n-aveam bani, dar a doua zi dimineaţă am chemat un taxi şi l-am dus şi eu cu maşina. A coborât aşa mândru că a venit şi el cu maşina!… Eh!
– Trecând la alt subiect, presa încearcă tot timpul să prindă artiştii cu detalii – mai picante sau nu! – din viaţa personală. Cum faceţi să vă apăraţi de curiozitata asta, a jurnaliştilor, a publicului deşi, ca să duc ideea până la capăt, eu nu am auzit de scandaluri sau picanterii legate de dumneavoastră.
– Probabil că pe public nici nu-l interesează atât de mult viaţa unui artist dacă după atâţia ani n-au fost… picanterii din astea. Zice „Dom’le, ăsta nu e aşa, nu e cancan???. Publicul încearcă să scormonească acolo unde simte că e de scormonit. Şi mai e ceva: sunt artişti, sau „artişti???, care îşi doresc acest scandal. Care programează, care anunţă presa că vor face cutare lucru ca să fie „surprinşi???, chipurile. Eu nu-mi doresc asta, nu mi-am dorit niciodată. Nu mă feresc de public, dau Bună ziua!, le mulţumesc, sunt recunoscător că publicul mă cunoaşte, am muncit pentru asta, şi îmi place să aud (şopteşte): „Uite-l pe Arşinel, ăsta-i Arşinel???.
– Dar familiaritatea pe care simt unii oameni că o au cu artiştii pe care îi cunosc şi îi apreciază nu e deranjantă uneori?
– Nu, absolut deloc. Mă deranjează dacă sunt agresivi sau obraznici, dar altfel nu. Deloc. Eu transmit oamenilor că sunt prietenii mei, eu aşa tratez publicul, ca un prieten, îl iau alături de mine, mă închin în faţa lui, îi mulţumesc că este şi în acea seară la teatru. Ei nu spun mă duc la teatru, ei spun mă duc s-o văd pe Stela, mă duc să-l văd pe Arşinel.
– Da, de fapt cam aşa e. La un teatru dramatic mergi mai degrabă să vezi un spectacol. Sigur, cu o anumită distribuţie, absolut, dar de obicei nu mergi să vezi doar un actor ci spectacolul cu totul.
– Aşa e. Te duci să vezi Caragiale, sau Shakespeare, sau alt autor, te duci că ai auzit că e un spectacol bun, Take, Ianke şi Cadîr, de exemplu. La Revistă e altfel tradiţia: Te duci să-l vezi pe Tănase.
Cu mulţi ani în umă, când începusem şi eu să mă mişc în teatru, şi ni se spunea că noi veneam de la „Closervator??? – nici nu-ţi dai seama cât mă întâreau lucurile astea, şi cât mă ambiţionam să fiu bun, şi mai bun, cel mai bun! – aveam un prieten, compozitorul Petre Mihăescu, lui îi mai împărtăşeam problemele de-atunci, şi-i spuneam: „Mă, Petrică, ai văzut şi tu, am avut succes, de ce nu-mi dau mai mult, să joc mai mult???? „Lasă, mă???, ziceam tu întâi trebuie să ajungi Arşinel. „Cum, mă? Cum să ajung Arşinel? Păi sunt!???. Şi tot îmi zicea asta şi nu am înţeles asta până când am devenit Arşinel, când lumea zicea că vine la teatru să-l vadă pe Arşinel. Cum ziceau că vin să-l vadă pe Bibanul.
– Chiar! V-aţi împăcat cu Bibanul după „Ploşniţa????
– O, daaaa! Era curios ca fiinţă. Un actor imens, un profesor atât de generos, îţi dădea tot, nu ascundea nimic din profesie, dar se supăra ca un copil când pierde o jucărie. Şi după aia, după un timp, tot aşa, brusc, te lua, te întreba ce mai faci, gata, nu mai era supărat şi tu rămâneai interzis! Dar nu puteai să te superi pe el nicidodată. El plecase, renunţase la rol, renunţase, că n-aş fi acceptat să joc altfel în „Ploşniţa???, Doamne fereşte! Iar spectacolul trebuia făcut, repetaseră un an pentru el, iar eu am avut norocul să ajung în el. Şi, deşi Horea nu mai e, aş vrea să-i mai mulţumesc odată, şi lui şi lui Beligan, pentru că au insistat să joc, fiindcă eu iniţial refuzasem categoric. Mi-au dat satisfacţia şi starea actorului care, într-un fel, reconfirma că poate fi un actor complet, un actor bun şi pe scena Naţionalului.
– Sunteţi un om mândru, în copilărie eraţi chiar orgolios, bătăios, şi aş vrea să vă întreb cum a fost la început, când publicul trebuia să râdă… de dumneavoastră.
– Dacă ceea ce faci faci cu credinţă că reprezinţi o verigă – mare, mică – în spectacol, nu există ridicol. Dacă faci cu credinţă, chiar şi când înjuri pe scenă sau ţi se văd dedesubturile, dacă e în structura rolului şi în logica spectacolului, nu există ridicol. Uite, travestiul! E un soi de artă care se face pe muchia cuţitului. Poţi să cazi în ridicol şi vulgar într-o clipă, şi chiar se întâmplă asta cu foarte mulţi artişti care fac travesti. Trebuie să crezi că eşti chiar personajul respectiv când pui rochia, pe tine.
Primul travesti a fost o întâmplare. Puiu (soţul Stelei Popescu) scrisese un cântec pentru Margareta Pîslaru, ea l-a refuzat, şi când ne povestea de întâmplare, Puiu a început să-l cânte. Eu am văzut vorbele şi am început şi eu să cânt, dar în falset, şi Puiu a întrebat dacă n-aş vrea să-l cânt travesti pe scenă, iar eu am zis Ba da, cumva inconştient, dar nici nu l-aş fi refuzat, pentru că aveam încredere absolută în tot ce spunea Puiu Maximilian. Era atât de îmbibat de tot ce înseamnă teatru şi Revista, avea o intuiţie extraordinară, mă lăsam dus oriunde de el.
– Mai ales în primii ani de comedie, n-aţi avut o viaţă prea uşoară. Cum reuşeaţi să lăsaţi grijile în culise, înainte să intraţi pe scenă?
– Cum îţi explici că atunci când te doare măseaua şi intri în scenă, uiţi de durere? Asta e meseria noastră. De-aia ajungem artişti, pentru că putem să ne rupem, pentru un timp, de realitatea de dincolo de scenă.
Şi ţine şi de relaţia pe care o construieşti cu spectatorii. De fapt, e o singură relaţie pe care un comediant o poate avea cu spectatorii: te închini în faţa lor. Ei simt, te aplaudă şi când te plac mai puţin, dar nu simţi aplauzele alea fierbinţi, rap-rap-ul ăla, nu simţi şi n-ai satisfacţia, când termini un moment, să vezi că se ridică în picioare. Dar când se întâmplă, îţi vine să plângi, îţi vine să urli de bucurie. Ne încărcăm reciproc bateriile, noi şi spectatorii.
– Mai probaţi textele şi acasă, cu prietenii, cu familia?
– Din când în când, uneori, rar.
– Cred că era şi o metodă să verificaţi dacă se prind de „şopârle???.
[În vremea comunismului, „şopârlele??? erau acele replici sau gesturi care vobeau, codat, despre greutăţile vremii, şi care trebuiau să fie extrem de subtile pentru a se strecura pe lângă cenzură. Citiţi în carte mai multe poveşti cu „şopârle???]
– Se prindeau, mereu se prindeau. Publicul era educat în aşa fel încât pricepea. Un zâmbet, un făcut cu ochiul, când spuneai că e bine şi făceai cu ochiul (râde cu poftă, amintindu-şi): aveam un monolog, mi-l scrisese Puiu special, că i-am spus să scrie şi ceva pozitiv. Şi era aşa: m-am sculat dimineaţă, am băut o cafea, m-am dus în piaţă, mi-am cumpărat două kile de carne… Astea erau cuvinte interzise, nu aveai voie să vorbeşti de carne, de portocale, de cafea, nu aveai voie!
Şi la „Ploşniţa??? au cerut o vizionare suplimentară, fiindcă eu povesteam cum la nunta mea am avut icre negre, telemea… de Brăila… Brăila, te-ai prins?!, făceam şi o mică pauză, pentru efect (râde în hohote), cred că numai salam de Sibiu n-am înşirat acolo, şi omul cu cenzura, n-am să spun cine, dar conduce şi el un teatru acum, mi-a spus să scot tot, tot! Şi Beligan a zis să le scot la vizionare dar să le bag în spectacol. Şi aşa am făcut.
E, şi Puiu a scris monologul ăsta cu o zi din viaţa mea, care era minunată şi povesteam ce cumpăr eu de la piaţă, şi eram aşa, cam îngrijorat, şi atunci Puiu a zis Fă-l cu tic. Ai un tic. Fă cu ochiul. Şi intram, şi începeam: Am fost dimineaţă în piaţă, am luat două kile de carne (face cu ochiul şi iar râde în hohote, chiar joacă, în faţa mea, monologul cu pricina )… Înţelegi? Aşa făceam. Se rupea sala în două. Ăia de la cenzură erau disperaţi! Dar m-au lăsat…
– Cum aţi scăpat?
– Aveam un statut, cred, şi am avut noroc cu câţiva oameni din nomenclatuă care ne plăceau, pe mine şi pe Stela. De altfel, textele lui Puiu nu ajungeau la Municipiu ci direct la Minister, era acolo doi tovarăşi care nici nu mai citeau când vedeau la autor Mihai Maximiliam. Scriau direct „Respins???. Şi atunci ne duceam la Hegheduş, care era secretar de stat, şi ne dădea drumul până la urmă. Şi mai aveam şi o regie anume, pentru când era cenzura în sală la înregistrări, când spuneam poanta, ba tuşea cineva peste, ba se mişca cineva peste pietrişul din grădină, ori cel de la sunet băga nişte paraziţi, sau le aduceau apă, deci era o regie întreagă. Amuzant era că miniştrii care veneau la spectacole, că veneau!, erau întotdeauna singuri, parcă pe furiş, ca să nu se toarne unii pe alţii. ♦
În episodul viitor – apare sâmbătă! – vorbim, printre altele, şi de „Farmacia Inimii???, Catena. Deci, va urma…!