Anul acesta sezonul de dans de la FITS e absolut special. Nu că restul evenimentelor n-ar fi, dar trei dintre cele mai bune companii de dans din Israel (unde sunt unele dintre cele mai bune companii de dans din lume) sunt prezente la această ediție: Vertigo, Kibbutz și Batsheva. E mai mult dans, dar, de bună seamă, acestea sunt, cumva, cele mai așteptate, mai ales că toate au mai trecut prin Sibiu si publicul știe foarte bine la ce să se aștepte.
Deocamdată am văzut Vertigo, ambele spectacole cu care au venit aici: Vertigo 20 și Yama, și am fost, din nou, cucerită.
Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ???lovit??? cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!
L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ???Uite-l pe Mikhail Baryshnikov???, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit, să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.
Primul spectacol văzut anul ăsta la FITS a fost o producție a Teatrului de la Huchette, Cântăreața cheală, de Eugene Ionesco. Un text scurt și tare, ca un ristretto, dar, vai!, atât de pe gustul meu, văzut, citit și recitit în atâtea rânduri încât n-aș fi avut nevoie de traducere.
Comme c’este curieux! am exclamat tot restul zilei, cu completarea anglais la orice, pentru că dacă nu e absurd, facem! Slavă cerului, suntem perfect capabili și chiar înzestrați pentru asta, noi, oamenii!
E generoasă și nesfârșită tema Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul ăsta, căci Iubirea e altcumva pentru fiecare, după sufletul și asemănarea-i.
Iubire 2017 este o declarație pe care o fac Festivalul, organizatorii, artiștii și tot publicul care se adună în săli, mai convenționale sau mai puțin, pe străzi, în lăcașe de cult, în piețe sau se pitesc la umbra c-o cafea, pe terase.
Iubire 2017 este o reacție la razna de pe străzile altor orașe, din alte săli de spectacol sau lăcașe de cult din lumea asta unde ura a luat locul rațiunii și s-au irosit vieți.
Iubire 2017 este un semnal de alarmă, un nou t zero de la care să pornim pentru un prezent mai tolerant, mai îngăduitor, mai preocupat de găsirea binelui și frumosului la cei din jur și la fiecare dintre noi.
Iubire 2017 este și despre Ion + Ion sau Maria + Maria, de ce nu?, despre elefantul care oferă flori șoricelului de care îi e frică, despre mirosul înnebunitor al teilor din Sibiu, despre dansul în ploaie, noaptea, la Clubul Festivalului, despre 600 de voluntari din toate colțurile lumii, veniți, da!, din iubire pentru sărbătoarea artelor spectacolului, despre ochii măriți de încântare și uimire ai fiecărui copil care vede artiști pe stradă.
Iubire 2017 este.
Bun găsit, miracole!
Să înceapă magia!
***
(La mine e și despre iertare zilele astea. O să încerc!)
Nu știu cum, dar anul ăsta sensibil mai mult decât în alți ani, n-am perceput deloc trecerea unei săptămâni de TIFF. Chiar azi dimineață, în timp ce autocarul care mă ducea (la 6 a.m., după două petreceri!) către Sibiu, c-o ultimă trecere (de data asta) pe lângă ???Florin Piersic???, mă gândeam că parcă mai ieri îmi luseam în primire badge-ul si kit-ul de bun venit, apoi am clipit de câteva ori și puf!, e gata! Sigur, cum Zilele Filmului Românesc abia au început, Alain Delon vine abia azi, și mai sunt zeci de proiecții plus gala și alte petreceri, sărbătoarea filmului din Cluj continuă pentru încă trei zile, e gata doar pentru mine. Și niciodată nu mi-a părut atât de rău că plec.
La TIFF anul ăsta au fost câteva filme și documentare numai bune de ridicat și discutat aspecte aflate pe agenda publică – familia tradițională mai mult sau mai puțin fericită, homosexualitate, drepturi egale și, da, politici și politică. V-am povestit de The Party, o satiră chirurgicală care se ia și despre politica din UK, acum vorbesc de un documentar spaniol, Politica, manual de instrucțiuni (Política, manual de instrucciones), urmat, la TIFF, la ambele proiecții, de dezbmihnea ateri. Admit onest că, din motive pe care n-am să le fac publice aici, la prima dezbatere n-am stat. M-am dus, în schimb, ieri, la Casa de Cultură a Studenților, după proiecție, la discuția din seria TIFF Lounge cu Dacian Cioloș, Vlad Voiculescu și Mihnea Măruță.
Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!
Ieri am văzut trei filme și-un documentar la TIFF, deci am avut chiar o zi plină – cu un film mai puțin decât aș fi vrut să văd, totuși. Vă povestesc despre ???Familia mea fericită??? pentru că avem un context național cu familia și pentru că e genul de film care poate naște dispute interioare. Sau măcar niște întrebări. Și pentru că, deși e o coproducție Georgia-Germania-Franța, abundă de prejudecăți și clișee îndeobște autohtone. ???Nu se face???, mă-nțelegi?
La TIFF e adesea complicat să alegi între filme, uneori e aproape ca o loterie, chiar dacă afli dacă ai câștigat sau ai pierdut doar din discuțiile celorlați despre filmul pe care l-ai ratat. Aseara am avut de ales între un coreean, la Open Air în Piața Unirii, Metropolis la Bonțida și, în fine, The Party la Florin Piersic. M-am dus la ultimul, și mi-a plăcut atât de mult încât, deși eram hotărâtă să rămân și la următorul, am plecat, de teama să nu fiu dezamagită după ce tocmai vizionasem.
De altfel, și discuțiile de după, în gașcă, la Casa TIFF, au fost tot despre film. Da, ne-a plăcut tuturor.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone