Mai mult decât despre premii și câștigători, în acest an se vorbește despre gafa monumentală petrecută pe scena Oscarurilor la anunțarea câștigătorilor pentru Cel mai bun film.
Gafă sau eroare, cum vreți să-i spuneți, ori un PR Stunt gone mad, după cum s-au grăbit să aprecieze alții.
Am avut dubii și eu cu privire la ambele variante, fiindcă e atâta disciplină în comunicarea și organizarea premiilor încât e greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Pe de alta parte, nici un producător, regizor, actor sau scenarist respectabil n-ar gira o asemenea mizerie.
Anul acesta, producatorii Galei au fost Michael De Luca și Jennifer Todd.

Sigur, mare parte din glumele trecute în scenariu anul ăsta au avut legătură cu Trump, Hollywood-ul nefiind vreun fan al noului președinte american. Ce-i drept, nici viceversa nu e neapărat valabilă. Cred că cel mai mișto speech la această ediție a fost livrat de Viola Davis, care a câștigat pentru rolul secundar în Fences.

Mike Baker / ©A.M.P.A.S.

Pentru cine a deschis televizoarele mai târziu, anul ăsta Oscarurile au fost aproape predictibile, mai puțin la categoria Cel mai bun film, unde La La Land n-ar fi câștigat… dacă Warren Beatty n-ar fi primit alt plic, iar Faye Dunaway n-ar fi citit alt nume. Îmi e peste poate să cred că treaba asta, oricât de nașpa, n-a fost regizată, deși pe cuvânt că nu pricep de ce, că a fost de un penibil desăvârșit, ca-n filmele cu proști, cu toată echipa La La Land pe scenă, puzzled: This is not a joke. Moonlight is the Best Picture.
Prin urmare, lista câștigătorilor mai jos, cu speranța că nu se mai găsesc plicuri noi și la alte categorii și nu public fake news!

Acum trei ani, la FITS, am văzut Orchids, un spectacol semnat și jucat de Pippo Delbono și câțiva colegi din trupa lui de teatru. Am bârfit, deconstruit și criticat în minte scene din spectacol aproape pe întreaga sa durată, mi se părea totul prea la vedere, expus, fără subtilități și, pe alocuri, chiar cu tușe mult prea groase pentru gustul meu. La sfârșit, însă, fără ca finalul să fie vreo a doua coborâre, eram mută.

Sunt, azi, patru săptămâni de când am ieșit în stradă ca să spun că planurile Guvernului legate de modificările aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală, dar și cele legate de grațiere, nu mi se par ok*. Mă așteptam, în miercurea aia, la câteva sute de oameni. Era îngrozitor de frig și proiectele doar ce fusesera publicate. Au ieșit mii.

În duminica de după au ieșit și mai mulți, a fost și un marș, și apoi iar, pe 29 ianuarie. Am crezut că a fost suficientă și vădită opoziția populară, că nu vor avea curaj. Au avut. Marti, pe 31 ianuarie, ???noaptea, ca hoții???, au dat deja-celebra ordonanță de urgență cu numărul 13. M-am îmbrăcat și-am ieșit imediat, că nici nu stau departe de mamuți. Și am ieșit, de-atunci, în fiecare seară, ca la program. Muncă-protest. Muncă-protest. Muncă-protest. Obositor, fără îndoială, dar nici nu știu când m-am mai simțit atât de încărcată de energie bună, de conștiința faptului că fac ce trebuie, sunt unde și alături de cine trebuie, în felul ăsta.

Una din schimbările în bine remarcate anul trecut la frumoasa industrie de comunicare autohtonă a fost creșterea calității proiectelor de CSR, atât în formă cât și în fond, și, mai ales, în felul în care au fost aliniate la valorile declarate ale brandurilor cu pricina. Știți voi, damblaua mea cu firul roșu și ???practice what you preach???.
Deocamdată nu sunt multe companii care au muncit vizibil la aspectul ăsta, și, pentru că printre ele se află și unele cu care am lucrat, fie ca blogger, fie ca PR, nici n-o să dau nume. Pentru scopul acestui text e oricum suficient să admit(em) că se fac progrese în direcția asta.

De asemenea, entități respectabile care se ocupă cu studii de profil, Nielsen, Harvard sau Cone (captură) de exemplu, remarcă tendința consumatorului de a ține cont de eforturile de CSR pe care le fac brandurile. E pe bune, și tendința e în creștere:

Se fac statistici și topuri la fiecare ediție a premiilor Oscar, cine, câte, când, cum, și așa mai departe, genul de detalii care, în realitate, nu intereseaza mai pe nimeni (cred!), dar care ar putea face deliciul conversațiilor avizate… sau măcar ar putea câștiga niște pariuri, dacă e. Din motivul ăsta, ca să aveți despre ce discuta, am strâns câteva informații despre nominalizările acestei ediții, după cum urmează:

A 89-a ediție a Premiilor Academiei și-a anunțat astăzi nominalizările. Ceremonia are loc pe 26 februarie, este găzduită de Jimmy Kimmel, dar până atunci avem vreme să vedem tot… ce putem!
Voi reveni cu mai multe detalii despre nominalizările din acest an, dar, până atunci, iată lista completă:

Imediat după învestire, în fata Guvernului. Opresc dubele microbuzele cu noul Guvern (desigur!). Primul care penetrează ușile duble ale Palatului Victoria e un bărbat cu mustață. Strigă scurt, peste umăr, dar fără să privească în urmă: După mine!
Intră în sala de ședinte, se trântește pe scaunul din capul mesei.
– Sorinele, puștiu’, adă tu niște zaibăr d-ăla bunu’, să ciocnim.

N-a fost cel mai greu, din punct de vedere al cotidianului, dar a fost cel mai crunt în relația dintre mine și… mine. Am fost puternică pentru alții, însă… am cam uitat de mine, iar asta m-a prins și cu garda la pământ.
Sumarizat într-o singură imagine, ar fi așa:

Mi-am petrecut ziua asta ca niciodată, cu o retrospectivă. Am plâns, cu gândul la ce nu mai pot schimba și trebuie să accept așa cum e, și am zâmbit când am conștientizat că am rămas, chiar și în anul asta rău, sinceră cu mine. Cu ce sunt, unde sunt.
Știu ce am de făcut în continuare, fără rezoluții și promisiuni, fără strâns din dinți și ambiții stupide. E ce trebuie. Și-o să fie bine.

Ceea ce vă doresc și vouă, firește. Imediat ce se sfârșesc aplauzele care acompaniază Radetzky March, desigur, adică exact momentul în care, pentru mine, începe cu adevărat un nou an!