Sigur pierd câteva ceasuri pe săptămână cu serialele. Sunt multe mișto și odată ce-ai apucat să urmărești câteva episoade, gata!, ești prins. Uneori, ani întregi, chiar dacă acțiunea pare că s-a diluat pe alocuri, cum ar fi cazul la Grey’s (mă rog, după ultimele episoade pare să-și revină).
Așa că e un lucru bun faptul că vă recomand unul mișto dar care, în plus, mai are un argument: episoade scurte, de vreo 20 de minute: Search Party | Căutări misterioase.

Probabil știți deja scandalul United, cu pasagerul târât din avion, cu reacția incredibil de proastă a companiei, atât printr-o poziție oficială, cu o declarație a CEO-ului, Oscar Munoz, dar și cu o scrisoare a acestuia către angajații companiei. Ambele sunt un model de pus în manualele de PR la capitolul Așa nu!, și au cauzat reacții puternice în presă și în social media, boicot și o scădere de trei patru procente a acțiunilor companiei la bursă – adică o pierdere de vreo 830 de milioane de dolari. Not good. Mai mult, compania care se laudă ca fiind principalul transportator aerian în relația US-China se ???bucură??? de reacții foarte rele și din partea chinezilor, fiind acuzată de discriminare întrucât pasagerul târât din avion era un medic de origine asiatică.

Pentru mine, teatrul înseamnă enorm, atât ca devenire profesională, fiindcă sunt implicată de aproape zece ani în FITS, dar și personal – am povestit despre cum am ajuns să iubesc teatrul într-un alt text.
Așa că azi, de Ziua Teatrului, spun Mulțumesc! pentru toate clipele cu lacrimi de emoții și respirație tăiată, spun Mulțumesc! tuturor creatorilor, fie că sunt artiști, regizori, dramaturgi sau scenografi, oamenii care montează luminile ori cei care, prin sponsorizări și mecenate, ajută această artă să fie și să rămână aproape de noi.
Ca în fiecare an, în ultimii 55, ITI (International Theatre Institute) – World Organization for Performing Arts organizează o serie de evenimente cu această ocazie și transmit, prin vocea unei personalități cunoscute, un mesaj despre teatru. În acest an, a fost aleasă Isabelle Hubert, una dintre cele mai premiate și apreciate actrițe din Franța.
Iată mesajul ei:

Ieri, în plină răceală de primăvară, m-am târât până-n piață și mi-am luat un kilogram de urzici. Am curățat vreo două ore la ele, cu mânuși, desigur, probabil n-am eu metodă de durează atâta, le-am gătit după bunul meu gust – au ieșit la marele fix!
Când s-au răcit nițel, le-am transferat într-o caserolă, dar nu le-am pus direct în frigider. Mi-am zis că mai mănânc o porție pe seară și după aia. N-am mai mâncat și am uitat, desigur, să le pun la rece, chiar dacă m-am tot preumblat prin bucătărie.

Ah, dragostea! Cum vin feniletilamina, oxitocina, dopamina și endorfina peste noi, puf!, de nici nu știi exact ce te-a lovit, iar obiectul adorației nici măcar nu bifează toate cele de pe listă! Dacă ai avea o listă, dar nu ai, că, pe bune!, cine face o listă cu must have-urile partenerului ideal?! Mai ales dacă a depășit opt ani! Hai, zece!

Și te-apuci și faci chestii, încerci să ții pasul cu preferințele obiectului adorației, doar-doar te observă, mai mult, mai bine, și vede, mai ales, compatibilitatea dintre voi. Sau măcar chimia. Sau măcar că-ți stă bine părul azi. Sau… Dar mai bine să urmărim împreună următorul material dictactic:

Nu știu voi, dar eu, dacă aș fi alungată de împrejurări – un război, să zicem! –  din casa mea, când m-aș întoarce, dacă aș mai avea la ce, mi-aș aprinde o țigară, mi-aș pune ceva într-o cană, o cafea sau vin, irelevant, și, obligatoriu, mi-aș pune niște muzică. Asta mi-ar reda cumva o parte din ideea de acasă.

Și exact așa a făcut și Anis. În fiecare zi de când a revenit acasă, în Alepul care, literalmente, a căzut la pace: nici o clădire nu mai e întreagă în tot orașul. Nici măcar în zonele care se află pe lista UNESCO. Nicăieri.

Eu nu fac bilanțuri de Revelion; n-am nevoie să trag o linie ca să știu cum mi-a fost un an. De ziua mea, însă, îmi păstrez pentru mine un dram de timp pentru a-mi aminti, că mai uit și eu, mna!, ce și cine contează. Inclusiv eu, că și asta uit uneori, că eu contez. Și ce-am învățat.
Pentru mine, anul trecut, din martie până azi, a fost un roller coaster de emoții. Și bune, dar și rele, iar astea din urmă m-au scos nițel de pe șină. Râdem, glumim, dar când se duce la vale, de sus de tot, te faci farâme.

De ce iubim femeile? – dacă n-ați auzit, măcar, de cartea asta, probabil că locuiți undeva foarte departe, fără acces la net, și citiți postarea asta imprimată pe o hârtie adusă de un porumbel călător.
Sunt înșirate acolo o grămadă de chestii drăgălașe, motive numai bune de redat pentru orice femeie care are nevoie de citate pentru a se (auto)motiva, pe sine și pe alții. Chestii izvorâte din imaginația unui scriitor. Bang! Succes de piață, că doar de-aia a și fost scrisă. O felicitare pentru orice ocazie.
Dar ce vor femeile? Hm?

Mai mult decât despre premii și câștigători, în acest an se vorbește despre gafa monumentală petrecută pe scena Oscarurilor la anunțarea câștigătorilor pentru Cel mai bun film.
Gafă sau eroare, cum vreți să-i spuneți, ori un PR Stunt gone mad, după cum s-au grăbit să aprecieze alții.
Am avut dubii și eu cu privire la ambele variante, fiindcă e atâta disciplină în comunicarea și organizarea premiilor încât e greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Pe de alta parte, nici un producător, regizor, actor sau scenarist respectabil n-ar gira o asemenea mizerie.
Anul acesta, producatorii Galei au fost Michael De Luca și Jennifer Todd.