Zilele trecute a fost lansat site-ul oficial al alegerilor europarlamentare din 2014, o campanie de informare desfăşurată sub deviza “Acţionează. Reacţionează. Decide” şi întrucât şi România are nişte europarlamentari de oferit, cred că alegerile merită un minim efort de documentare.

Politicienii români au acest obicei drăguţ, de a da vina pe Uniunea Europeană pentru toate măsurile nepopulare pe care le iau, uitând, că, de fapt, alinierea la legislaţia europeană e una, iar incapacitatea lor de guvernare şi legile făcute ca să le servească mai bine interesele, ale lor, ale politicienilor, nu ale noastre, plătitori de taxe, n-au legătură cu Europa decât în măsura în care organismele europene îi trag de mânecă.

Zilele trecute, la Craiova, extrem de preocupatul de cultură ministru al culturii, mai cunoscut şi ca Cel pe care piatra nu l-a nimerit, s-a trezit vorbind despre bugete şi cum ar fi mult mai bine şi mai frumos şi mai (festivalul) Shakespeare dacă, de exemplu, programul naţional pentru prevenirea şi tratarea celor cu HIV/SIDA ar fi redus la jumătate. Sau n-ar mai fi deloc. Fiindcă, a socotit ministrul Barbu, programul ăsta valorează cam cât jumătate din bugetul pentru proiecte alocat ministerului culturii.

Cu vorbele sale: Am fost cutremurat cand mi-am dat seama cate Festivaluri Shakespeare sau cat de amplu am putea face evenimentul, Festivalul Shakespeare de la Craiova, daca nu am avea acel program sau daca acel program ar fi la jumatate.

Alături de Balada lui Porumbescu, Chasing Cars e un fel de cântecul meu de îmi e nuştiucum, nu neapărat bine. Nu mă bagă în butoiul cu melancolie când îl aud întâmplător, dar au fost ocazii când am schimbat postul, de exemplu, fiindcă eu eram euforică şi Chasing Cars nu e. A! Balada! Ei, Balada e, oricum, pentru cataclisme, echivalentul unor Fukushime personale. Sunt foarte mulţi ani de când n-am mai ascultat-o cu motiv.

Într-o noapte am ascultat Chasing Cars câteva ore, cu gândurile risipite, care încotro, plecate brambura să-şi găsească ecouri, l-am ascultat ca să-l golesc de sens, să nu mai fie cântecul meu de nuştiucum. Atunci am reuşit, sau cel puţin aşa am crezut. Dar nu. Încă e, tot Chasing Cars pun când nu ştiu ce altceva să ascult ca să le trimit pe gânduri la plimbare.

Deci.

În seara asta au plecat aici, să facă o cură de aerosoli. Cică ajută. Fotografia îi aparţine lui Marin Raica, iar fusta albă îmi aparţine mie. Şi pălăria la fel. Şi personajul din poză, cu totul.
De gânduri nu sunt prea sigură, da’ se întorc ele acasă şi verific atunci.

Guest post by Domnul Sony, adică eu, motanul!

Eu nu am primit nici un cadou de Mos Nicolae ăsta, fiindcă nu am ghetuţe! Nici măcar o nuia nu am primit, că poate era bună şi aia să ne jucăm un pic, poate avea o fundă de care să trag, pe care să o stric, în care să mă împachetez! Deşi, în principiu, cred că am fost destul de cuminte, pot să spun. Adică, ce năzbâţii mari poate face o pisică?! (nu e nevoie să răspundeţi la întrebarea asta!!!)

Mă rog, nu cred că trebuia să încep cu asta, dar abia am pus labele pe tastatură, şi am considerat că e potrivit să profit de acest aspect. Oricum, eu trebuie să scriu despre premiul pentru cititori, ultimul din seria de anul ăsta, adică de acum, când blogul nostru a făcut trei ani, şi zic “al nostru”, fiindcă şi eu am partea mea de trafic aici. Mai avem cadouri şi luni, marţi, miercuri, ba chiar şi joi, adică ieri.

RIP, citate şi poze cu Morgan Freeman sau Idris Elba, cei doi actori care au interpretat – până acum – rolul lui Nelson Mandela în Invictus, respectiv Mandela: Long Walk To Freedom, fac paradă pe reţelele sociale. M-aş bucura să ştiu că toţi cei care postează aşa ceva ştiu cât de cât cine a fost Mandela şi de ce unii sunt îndureraţi la vestea – deloc neaşteptată, de altfel – a dispariţiei lui. Avea 95 de ani şi 27 dintre aceştia trăiţi la închisoare.

Sper că voi ştiţi sau că o să citiţi câte ceva, fie şi doar biografia oferită de Wikipedia. E mai mult decât nimic. Şi nu are neapărat legătură cu dispariţia lui Mandela ci cu racordul vostru la lumea contemporană. Iar dacă reţineţi măcar unul din gândurile lui, “Educaţia e cea mai puternică armă ce poate fi folosită pentru a schimba lumea”, zic că e bine.

Nu ştiu cum, dar vorba aia cu “Ies la bere” o au doar băieţii, de parcă noi, fetele, nu facem asta niciodată. Şi e greşit! Mă rog, nu ştiu voi, dar prietenele mele şi cu mine mai ieşim din când în când la bere. Bere de fetiţe, cum îi zicem noi. E… terapeutic, fiindcă e mult mai uşor să vorbeşti relaxat cu prietenele despre întâmplări sau oameni care-ţi fac viaţa mai complicată. Inevitabil, când le povesteşti altora nu mai par atât de grave, iar întâlnirile cu fetele sfârşesc automat cu hohote de râs.

Şi avem o grămadă de subiecte de discutat, cred că şi dacă ne-am vedea zilnic tot s-ar găsi subiecte!

Da, ştiu că e complicat pentru domni să reţină nume dubioase de culori, dar cum sunt mulţi care lucrează în diverse domenii care le cer o oaresce familiaritate cu codurile Pantone, voila, poate mai învaţă şi ei câte o culoare. Măcar una, în fiecare an. Culoarea anului.

Dacă pentru 2013 americanii de la Pantone au ales Emerald, care nu e nici verde, nici albastru, nici turcoaz, ci câte un pic din toate, pentru anul viitor avem o culoare întrucâtva mai complicată: Radiant Orchid, un purpuriu, se zice în comunicatul de presă, doar că unul magic, enigmatic şi captivant – beat that!

La noapte, dacă am fost cuminţi, cică vine Moş Nicolae. Aham! Şi cum povestea asta e bună de-acum doar pentru copilaşi, ieri m-am dus la Orhideea cu gândul de a verifica ce-şi doresc copiii să primească. De la Moş, normal!
Cum n-am găsit prea mulţi copii de întrebat, am mai tras o tură şi în curtea şcolii de la parter.

De fapt, am vrut să verific dacă toată goana după electronice chiar vine de la copii sau e mai mult un pretext al părinţilor de a avea încă o tabletă, încă un telefon, căşti mişto sau orice alte jucării din categoria asta. Pentru ei, nu pentru copii.

Nu ne batem prea mult capul să-i cunoaştem pe cei de lângă noi dincolo de aparenţe. La cea mai mică depăşire a conturului, ca la cărţile de colorat, punem o etichetă şi, de cele mai multe ori, nu e un cuvânt pozitiv scris pe eticheta aia. La derapaje mai mari nici nu ne mai obosim să lipim hârtia cu pricina. Pur şi simplu întoarcem spatele.

Nu doar pentru că vin sărbătorile când cică tre’ să fim mai buni şi mai toleranţi ci pentru că lumea, cu totul, ar fi mai bună dacă noi am deveni mai deschişi.

Priviţi filmul de mai jos. Şi nu mai întoareţi capul data viitoare dacă standardele voastre de frumuseţe nu sunt atinse. Fiecare are o poveste.

Cele cinci modele sunt Jasmin Rechsteiner, Miss Handicap 2010, Alex Oberholzer, om de radio şi critic de film, Urs Kolly, atlet, Nadja Schmid, blogger, şi Erwin Aljukic, actor, iar creatorii campaniei sunt cei de la Pro Infirmis.

Ieri am văzut un video cu o copilă care-şi prezenta colecţia absolut impresionantă de farduri. Că are mai multe decât mine nu am nici un dubiu, însă are mai multe decât oricare dintre prietenele mele, separat sau împreună! Şi, după cum se poate vedea mai jos, le şi foloseşte:

Sigur că-mi plăceau şi mie fardurile mamei când eram copilă şi, când mă întâlneam cu ele, aveam tendinţa să le pun pe faţă cu rezultate extrem de inestetice şi caraghioase, dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să mă fardez la şcoală. Prima dată când am încercat să pun nişte dermatograf la ochi eram elevă de liceu şi m-am întâlnit cu tata fix la ieşirea din bloc – vai! Oricum asta nu era printre preocupările mele curente. Nici acum nu e, cine ştie ce, deşi, dacă trebuie, sunt gata cu fardatul mai repede de cinci minute, şi o fac şi corect, nu ca asta mică din film.