Iarna trecută, la Braşov, într-o cameră maaare a unei pensiuni care mă găzduia pentru o noapte, am stat cocoţată pe pervaz ca să admir oraşul de sus, am mâncat portocale, iar cojile le-am pus frumos la căldură. Fără să-mi dau seama. Atât îmi e de familiar gestul ăsta.

Nu ştiu voi, dar pe mine mirosul de portocale mă duce mereu cu gândul la iarnă, ideea de acasă, siguranţă şi căldură. Poate că se datorează faptului că, în copilărie, mama punea, iarna, coji de portocale pe calorifer, să miroasă frumos. Fac şi eu acelaşi lucru la mine acasă, pentru a retrăi, măcar un pic, vremurile copilăriei, vremurile în care tragedia supremă era obligaţia de a mânca morcovii din supă.

M-am enervat destul săptămâna asta cu gluma anului, legi tâmpite şi specialişti în.. orice!, aşa că schimbăm registrul, trecem pe pisici!

Domnul Sony e bolnav şi morocănos şi supărat pe mine pentru că l-am dus la medic să-i fac injecţii. Dar poate dacă…

Noi trebuie să găsim acum hrana pentru dietă motani cu, of!, probleme renale, aşa că fără trataţii. Dar şi dacă ar primi vreo trataţie, ce?, credeţi că s-ar cuminţi cumva?!
Oricum, mi-a plăcut mult de tot reclama!
Dacă aveţi pisică, puteţi s-o bagaţi la galeria pisicilor care fac promisiuni. Nu ca ar ajuta la ceva, doar aşa, ca să vă distraţi!

Se dă următoarea situaţie: compania X, care vinde produsul Y, are o campanie umanitară. Pentru fiecare produs Y vândut, compania donează o sumă considerabilă destinată unei cauze umanitare, una gravă, care are nevoie de o rezolvare urgentă şi care nu poate veni din altă parte decât ca urmare a acestei campanii.

Dar se întâmplă că produsul Y s-ar putea să aibă o problemă la un lot, nu se ştie care, şi e posibil ca unii dintre cei care îl consumă să sufere, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, un disconfort minor perfect tolerabil şi care poate avea o sumedenie de alte cauze: o mică durere de cap, să zicem.

Dacă anunţă problema, compania trebuie să retragă tot produsul Y de la vânzare şi, prin urmare, cauza umanitară respectivă s-ar transforma, cu siguranţă, într-o catastrofă.

Ce ar trebui să facă compania? Să mintă, având în vedere cauza bună, sau să spună adevărul?

Eu n-am permis auto, e un punct pe ordinea de… cincinal, cândva, să bifez şi treaba asta, dacă tot am făcut şcoala. Prin urmare, când e vorba de drumuri în afara oraşului, mai ales când e vorba de-o gaşcă, eu intru automat la categoria +1 în maşina (alt)cuiva. Ba chiar şi în oraş, uneori, se mai găseşte câte un prieten care să mă ia de la hypermarket cu tona de cumpărături cu tot – patria recunoscătoare! Nu de alta, dar stau destul de aproape de unul, prea aproape ca să chem un taxi să mă ducă acasă fără să fiu înjurată, dar prea departe, totuşi, ca excursia cu plase grele (de obicei se adaugă şi sacul cu nisip de litieră pentru colocatarul meu blănos şi 1-2-3 pungi cu mâncare, tot pentru el!) să fie comodă.

Probabil că de-acum, însă, prietenii mei săritori vor fi pasibili de amendă dacă mă mai ajută.

Vineri, F64, magazinul de aparatură foto, a trimis un comunicat prin care anunţa preluarea de către un investitor străin:

Compania F64, cu o cifră de afaceri de 18 mi­lioa­ne de euro şi cu numeroase bran­duri de renume în porto­fo­liu, va fi preluată de un investitor străin, la 12 ani de la lan­sare (…) Deoarece poziţia F64 în contextul actual al pieţei foto-video este una favorabilă, decizia de schimbare a acţionariatului este destul de previzibilă. În zilele următoare managementul F64 va oferi mai multe detalii despre schimbările ce au loc în această perioadă, se arăta în comunicat. Comunicat oficial, da?

Tocmai au fost anunţate nominalizările pentru Globurile de Aur 2014, ceremonie organizată de către Asociaţia Presei Străine la Hollywood, de 70 de ani  – deja! Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 12 ianuarie 2014, într-un eveniment găzduit de Tina Fey şi Amy Poehler. Detalii despre ceremonia şi câştigătorii din acest an găsiţi şi printre rânduri – de (re)citit discursul lui Jodie Foster, care a ridicat sala în picioare la primirea premiului Cecile B. DeMille.

Ieri, parlamentarii şi-au făcut poftele siluind Codul Penal şi şi-au votat o imunitate care să le permită, lor, dar şi primarilor, ce oameni generoşi!, să nu mai fie deranjaţi de justiţie când comit acte de corupţie, trafic de influenţă, fals sau abuz în serviciu.  Deja există reacţii de-afară, unele chiar dure, care condamnă treaba asta, şi pe bune dreptate, politicienii autohtoni nu mai au nici o măsură şi nici măcar – asta mă scoate cel mai tare din minţi!!! – nu mai încearcă să-şi acopere cumva matrapazlâcurile, prostia, minciunile şi lăcomia. Au ajuns în zona în care se cred invincibili, ei, familiile lor şi toată clica de purtători de serviete şi pupători în fund.

De câteva săptămâni, Domnul Sony a rămas singurul Sony complet funcţional în casă, vechiul laptop cu acelaşi nume devenind, cel mult, un desktop care moare când ţi-e lumea mai dragă. Întrebând în dreapta şi în stânga cu ce-aş putea să-l înlocuiesc, în buget, cum ar veni, să fie zvelt  dar rezistent, uşor dar cu greutate, zburdalnic dar nu şi alunecos, devreme acasă şi, eventual, să scrie singur texte, strategii şi prezentări, mi s-a spus că aşa ceva nu există. Dar dacă sunt gata să renunţ la partea cu scrisul, aş putea încerca un Lenovo.

După alte permutări de caracteristici, modelul IdeaPad U310 a plecat acasă cu mine. De la Flanco, că acolo a fost cea mai bună ofertă pentru el (sic!)! Da’ nu văd să mai fie. Lăsaţi, sunt altele.

Cred în brandurile care înţeleg să facă parte din viaţa mea, care înţeleg că eu trebuie să ştiu că le pasă, că nu e vorba doar un produs sau un serviciu pe care mi-l oferă, fiindcă, oricum, aproape nici un produs nu e unic, ci e o experienţă menită să construiască o relaţie pe termen lung. Nu un one night stand, o relaţie. Fiindcă dacă tot ce vor sunt banii mei, la următoarea ofertă cu un centimetru/minut mai bună a concurenţei s-ar putea să renunţ la produsul sau serviciul lor.

Acestea fiind spuse, aş vrea ca linia asta aeriană să aibă curse şi la noi. Pentru că:

I-am văzut în concert acum trei ani, concertul lor de revenire în şi la formula iniţială: Skye Edwards şi cei doi fraţi Godfrey, Ross şi Paul, după lansarea Blood Like Lemonade. Un fel de Morcheeba aşa cum îi ştiam, inconfundabili dar cu sound un pic diferit, nebulos, dacă e să mă iau după descrierea lui Ross.

Suficient de ironic (viaţa bate filmul, nu?) la scurt timp după lansarea albumului Blood Like Lemonade, Paul a aflat că are diabet, lucru care s-a dovedit aproape salutar: i-a schimbat regimul de viaţă şi l-a ajutat să devină mai responsabil şi mai încrezător. Ross a renunţat la o carieră de compozitor pentru muzică de film şi a revenit la Londra, dedicat proiectelor trupei, şi, de astă primăvară, a aflat, din proprie experienţă, cum e rolul de tată. Şi Skye are copii, mari deja, şi experienţa a trei albume solo. Noile responsabilităţi apărute în viaţa fiecăruia au dus la cea una dintre cele mai bune colaborări, cea din care a rezultat albumul Head Up High.