Că tot văd, cu bucurie (sau invidie!), poze şi poveşti de la Enescu zilele astea, şi pentru că sunt unii care se plâng că nu mai suportă cum toată lumea e fan de muzică clasică în perioada asta, iată, asta e pentru ei:

(via Andi)

De fiecare dată când ascult un concert sunt vrăjită de felul în care cineva şi-a imaginat o lume întreagă transpusă în sunete, şi tot aşa încerc să fac şi eu. Dialoguri între pian sau vioară şi orchestră, ritmul impus de dirijor, orice poate deveni “a fost odată…”

Sâmbătă m-am trezit la 11. Chiar 11 fix, atât arăta telefonul. Mi-am făcut cafea, am lenevit pe net vreo oră jumate. Am fost la piaţă, să iau chestii bune de gătit. Afară era soare şi mult mai cald decât mă aşteptam. În ultima vreme am văzut cum e vremea mai mult din reacţiile de pe Facebook!

M-am dus la piaţă cu muzica în căşti, fredonând pe stradă, spre mirarea unora dintre trecători. N-am mai văzut de ceva vreme piaţa atât de bogată, colorată şi aglomerată. Eram aşa de veselă că aş fi dansat printre tarabe după săptămânile pe care le-am avut, cu un proiect fain dar amplu, şi cu altele, personale. Mi-am luat legume pe alese, şi struguri din ăia buni, parfumaţi, şi am pornit să caut tufănele colorate, fiindcă nu e toamnă până nu am tufănele în casă – am acum o grămadă, aşa de multe că le-am pus în frapieră! :))

Azi m-am trezit azi cu o poftă grozavă de toamnă şi de… Leonard Cohen! Şi dacă pe prima o înţeleg, fiindcă am fost tare prinsă cu munca în ultimele două săptămâni, prea prinsă ca să observ cum se schimbă culorile iar soarele devine mângâietor şi blând, a doua mi-a ridicat sprânceana.

Îmi place mult Cohen, am fost la toate cele trei concerte din România şi mi se întâmplă adesea să am chef să-i ascult un anumit cântec. Dar de data asta aveam chef de mai mult decât de unul, aveam chef de toate! Şi pe urmă mi-am dat seama că subconştientul meu ştia mai bine în ce zi suntem, 21 septembrie, adică, da, ziua lui Leonard şi, pentru mine, o aniversare cu gust dulce amărui: ultimul eveniment făcut cu/pentru JN, primul concert Cohen la Bucureşti.

Am văzut multe reclame la maşini care sunt de manual de publicitate, creative şi care spun o poveste în mai puţin de un minut, construind emoţii şi transmiţând valori ale brandurilor cu care vrei să te identifici. Pentru că nu mai e neapărat despre performanţele maşinilor (toate te duc din punctul A în punctul B) ci, cred eu, e despre ce spune maşina ta despre tine. Ca la telefoane, da’ un pic mai scump :)

Deci nu e mare sfârâială că Volkswagen are din nou o reclamă mişto. O pun aici, totuşi, pentru că au făcut-o după un videoclip care îmi place la nebunie, cel de la Take On Me by A-Ha. Are aproape 20 30 de ani clipul ăsta, dar rămâne, în ciuda vârstei, unul dintre preferatele mele din toate timpurile.

Iată şi reclama:

Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă.  Şi nu, nu mă refer la actori.

Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.

Cu siguranță, prezența la concerte live se numără printre obiceiurile mele sănătoase, fiindcă cele mai multe dintre aceste evenimente sunt experiențe care te încarcă cu o minunată energie pozitivă. Ășa a fost și concertul pe care l-a susținut Patrice aseară la festivalul Plai.

Frigul și ploaia de ieri n-au ajutat prea mult la cheful de concert, însă Maia Vidal, artistul rezident la Plai și, mai alex, Vieux Farka Toure, un artist din Mali cu un sound special – căutați și ascultați că nu vă zic de rău. După o pauză nu prea lungă pentru un scurt sound check, pe scena Plai a apărut Patrice, probabil cel mai așteptat artist de la această ediție a festivalului, asta cu toate că a fost aici și anul trecut. Sau poate tocmai de-aia!

Azi la Plai a plouat mărunt şi, în consecinţă, nici gradele Celsius nu prea s-au înghesuit la încălzit atmosfera. Ca să fim în ton cu vremea, probabil, am stat la cortul chill şi măcar nu ne-a plouat. Ba chiar i-am admirat pe cei care au avut suficient avânt şi energie pentru un curs de yoga!

Pe la prânz am văzut spectacolul de teatru al celor de la Penitenciarul din Timişoara. Din păcate, ploaia nesuferită şi faptul că detest umbrelele m-au alungat din faţa scenei după vreo 20 de minute. Am fost acolo suficient, însă, ca sa-mi dau seama că eroul principal nu doar că memorase bine textul, dar îi şi plăcea să joace, să fie acolo, pe scenă şi în faţa publicului.

După ce ieri incinta de la Muzeul Satului Bănăţean era animată doar de voluntarii Plai, azi pe la amiază au început să apară şi spectatorii.

N-a trecut prea mult timp până când atmosfera s-a însufleţit, iar căsuţele, corturile, barurile s-au umplut de muşterii. Ba chiar şi campingul, căci sunt unii curajoşi care s-au cazat acolo, deşi noaptea se anunţă mai degrabă răcoroasă.

Azi am ajuns într-un salon de oncologie pediatrică. Pereţii erau coloraţi, iar figurile de prinţese şi alte personaje din desene animate atârnau vesel din tavan.

La intrarea în saloane, pe uşi, cartoanele care te anunţau că trebuie să porţi mască aveau, de asemenea, figuri ale personajelor iubite de copii.

Dincolo de uşi, copiii. Unii însoţiţi, alţii nu. N-am mai vrut sa intru în saloane. Am vrut să fug şi m-am întors către scări.

Pe hol, într-un scaun cu rotile, un băieţel fără păr mă studiază precaut. Sunt un adult nou, probabil încă unul care ar putea să-l chinuie cu tratamente în timp ce-i cere să fie curajos. Dar n-am halat, totuşi.
Îi zâmbesc, şi cei mai albaştri ochi îmi întorc blând o privire de om bătrân, obosit. N-are mai mult de patru ani.

N-o să uit niciodată privirea aia, niciodată.

Iar acum spuneţi-mi cum e mai important să salvăm câinii maidanezi şi alte localităţi. Chiar vă rog!

Am scris, acum vreo săptămână și mai bine, un text legat de Roșia Montana și de proteste, dar nu l-am publicat tocmai fiindcă mi se pare că toată povestea asta recentă legată de Roșia Montana a stârnit, aproape în egală măsură, și ce e mai bun dar și ce e mai rău în oameni – citiți la Andrei motivele, le explică și exemplifică foarte bine. Acest “ești prost sau vândut dacă nu spui nimic sau dacă nu spui ca mine” mă agasează aproape în egală măsură în care o fac demersurile companiei miniere de a mă convinge de bune și dezinteresatele sale intenții față de roșieni și România.

Și asta în ciuda faptului că se protestează și împotriva sistemului cu șpăgi și lipsă de viziune, direcție și responsabilitate – asta e partea bună de care ziceam, și acel “uniți”din “uniti salvăm Roșia Montana”. Și eu fac parte din neamul săturat, doar că mie mi se pare că până să facem revoluție pe stradă trebuie să facem revoluție cu noi înșine – am mai scris despre asta, nu are sens sa revin sau să insist. Singura soluție este propria evoluție! Onest, asumat, responsabil.

Revenind la protestele legate de Roșia, e bine, deci, că s-a ieșit în stradă. Dar oprirea proiectului nu înseamnă salvarea Roșiei Montane, mi se pare ușor ipocrit să spui asta. Acolo e nevoie de bani, mulți!, pentru reecologizare, fiindcă zona e poluată acum, deja!, pentru reconversie profesională a celor care, din tată în fiu asta știu să fie, mineri, pentru infrastructură… Statul român n-are bani de citostatice și, mai banal, de algocalmine și pansamente sterile, ce să mai vorbim despre investiții masive în zona aia? Așa că, nu, chiar dacă proiectul minier e oprit, Roșia Montana nu va fi fost salvată. Până acolo mai e mult.

A! Nu în ultimul rând, mi se pare că s-au întâmplat și se întâmplă lucruri mai nasoale în România, cu consecințe mai grave, cum ar fi bătaia de joc din educație sau sănătate. Să salvezi Roșia e bine. Să nu mai văd campanii de strâns bani pentru copiii bolnavi de cancer, fiindcă statul nu dă doi bani pe ei, și la propriu și la figurat, ar fi cu mult mai bine, însă.