Un copil de patru ani a murit muşcat de maidanezi în frumosul şi europeanul oraş Bucureşti. Mă gândesc la mama aia, săraca, cât de rău i-o fi acum, cu un copil mort şi unul în spital. Probabil nu-i e gândul la asta acum, dar cred c-ar lua o puşcă şi-ar face praf toţi câinii întâlniţi pe drum.

Am fost o singură dată la un adăpost de câini, prima şi ultima, că mi-a fost prea milă de animalele închise în cuşti. Aia clar nu e o soluţie. Şi chiar dacă, principial, nu sunt pentru eutanasiere (un termen cam bland pentru ucidere, că aia e, chiar dacă le dăm o bombonică otrăvitoare şi nu o bâtă în cap), cred că problema a devenit atât de acută şi atât de scăpată de sub orice control încât, din păcate, asta pare să fie ultima soluţie. Oricum, se pare că maidanezii se înmulţesc mai repede decât pot fi sterilizaţi.

maidanez de prin vamă

Mă întreb, însă, ce naiba au păzit, atâţia ani, toate ONG-urile cuţu-cuţeşti, ce s-a îmbunătăţit, concret, ca urmare a activităţii lor? Că ceva bănuţi au fost cheltuiţi.

Nu în ultimul rând, cum să pierzi un copil de patru ani în parc? Că nu e struţ s-o ia la fugă şi să nu-l poţi prinde, nu? Adică, nu ştiu, că n-am fugărit niciodată un copil de patru ani, da’ cred că nu fuge ca un ghepard, totuşi, nu?! Câinele nu ştie care-i treaba, el n-are minte să judece să nu e frumos să muşte dacă i se pare că e atacat, dar bunica aia ar fi trebuit să ştie să-şi supravegheze mai bine nepoţii.

Update via Adevărul

Câteva zile lipsesc şi eu şi social media trepidează cu scandaluri! Nici nu plecasem bine la mare, c-a apărut discuţia despre The Wall şi problema bloggerilor care primesc invitaţii şi scriu că n-a fost bine sau nu scriu deloc şi de ce sponsorul le-a dat unora invitaţii şi, presupun, deşi n-am văzut să se spună asta explicit, altora nu.

De data asta prima zi de toamnă m-a prins la malul mării, aşa cum mi-am dorit şi propus. Am plecat dupa The Wall (minunată lucrătură, apropo!) şi am petrecut patru zile speciale, liniştite, la malul mării.

Dar pentru că nu e toamnă dacă nu cântă Igor, să ascultăm, tradiţional.
Imediat după sunetul valurilor.

Încă am marea în suflet şi pe piele, deja mi-e dor de ea, chiar dacă abia am ajuns acasă.
Dar mă bucur că a venit toamna. Şi, da, cred că eşti în septembriele meu.

Primul meu blog, acu’ şapte ani, a fost aşa, de test. Să văd şi eu cum e, că nu ştiam. Mi-a plăcut, mi-am făcut prieteni, mutaţi din online în offline. Dar nu se compară cu ce mi-a adus printrerânduri, atâtea experienţe minunate şi prieteni prin toată ţara.  Şi oaresce avantaje, de ce să mint? Doar că alea, deşi cuantificabile, nu se compară, ca valoare, cu oamenii pe care am ajuns să-i cunosc şi bucuriile pe care unii dintre ei mi le fac.

După ce am văzut în Fringe câteva spectacole pe care cu siguranță o să le țin minte, am decis să îmi petrec restul timpului cunoscând oameni noi, de la băieții care conduc o ricşă și cu care descopăr că am prieteni comuni în România, la studenți români și regizori sau actori de peste mări și țări.

Am urcat ieri cu o mână de oameni din ăștia noi nouți pe Arthur Seat, un vulcan mititel (251m) care delimiteaza orașul și de pe care se vede TOT. Toată seara se califică ușor printre cele mai frumoase amintiri pe care le-am strâns până acum.

Acesta este un guest post by Adi Bulboacă, aflat, pentru câteva zile, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare din lume! Mai multe imagini şi poveşti, la Adi pe site şi pe Facebook.

Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

… îţi este atât de dor de mare încât, la duş, ţi se pare că ţi se scurge nisipul de pe picioare şi că pielea îţi miroase a alge. Că o adiere blândă are miros sărat şi orice cântec merge bine acompaniat de valuri.

Momentul ăla în vrei să dansezi desculţ până exorcizezi toţi demonii urbani, apoi să faci baie în mare noaptea şi să fie fosforescentă. Şi pe urmă să dansezi din nou.

A! Şi ţi se pare că auzi pescăruşi!

Categoria dor din ăla.

Când am fost contactată de Purina ONE pentru a mi se propune Provocarea de 3 săptămâni pentru Domnul Sony, am ezitat un pic, fiindcă pramatia blondă are reacţii alergice urâte la diverse boabe, iar eu n-aş fi putut, chiar dacă nu mâncarea ci pisica mea e defectă, să recomand ceva la care el a avut o reacţie alergică. Aşa mi se pare mie corect.

L-am pândit cu atenţie în primele zile, înainte să scriu, şi totul a fost ok. În primele două săptămâni după ce Domnul Sony a trecut pe Purina ONE, adică o pungă de Sensitive şi ceva SterilCat mai târziu, m-am liniştit: în ciuda sensibilităţii la mâncare a divului casei, boabele noi nu i-au provocat reacţii alergice. Ba, mai mult, îi şi plac, ceea ce nu se putea spune despre cele din dieta hipoalergenică de până acum. Le mânca pentru că altceva nu primea, dar nu-i plăceau – diferenţa de apetit e evidentă.

Când am juns în Edinburgh, prietenii care erau deja aici mi-au povestit, pe rând, despre un one woman show cum nu au mai văzut. Am luat în considerare recomandarea și am început să caut (prin 2800 de spectacole!!!) ce vreau să văd.

Vreo două zile mai târziu văd un afiș (The State vs John Hayes) și zic ,,aș vrea să văd asta”. Prietenii mei îmi spun că ea este Lucy despre care îmi vorbesc de două zile așa că fug și îmi iau bilet. Textul este scris de ea, iar performance-ul se bazeaza pe sinceritate, pe forță și mai ales pe vulnerabilitate.

În concluzie, aseară m-am întors să o văd din nou. Îi promisesem deja că mă întorc pentru câteva fotografii și m-a primit ca pe un prieten.

Între cele două reprezentații nu am vrut să văd nimic nou. Am bătut orașul la pas.

Acesta este un guest post by Adi Bulboacă, aflat, zilele acestea, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare din lume! Mai multe imagini şi poveşti, la Adi pe site şi pe Facebook.

Când a fost nebunia aia cu englezii care nu ne mai vor – de parcă până la momentul ăla ne-ar fi vrut! – am luat cu toţii foc şi, din focul ăsta, unii mai cu foc au zămislit o campanie cu titlul din titlu. Una care nu m-a sedus fundamental, însă: multe dintre lucrurile pentru care ei, englezii, ar fi trebuit să vină over, erau exagerate, iar partenerul campaniei a fost Gândul, care s-a tabloidizat peste măsură!

Şi, în definitiv, de ce să vină?! Ia să stea la ei acasă, mai bine, să tricoteze covoare roşii pentru invadatorii români care vin din patria berii ieftine cu femei mai frumoase decât Kate şi sor’sa!