Un copil de patru ani a murit muşcat de maidanezi în frumosul şi europeanul oraş Bucureşti. Mă gândesc la mama aia, săraca, cât de rău i-o fi acum, cu un copil mort şi unul în spital. Probabil nu-i e gândul la asta acum, dar cred c-ar lua o puşcă şi-ar face praf toţi câinii întâlniţi pe drum.
Am fost o singură dată la un adăpost de câini, prima şi ultima, că mi-a fost prea milă de animalele închise în cuşti. Aia clar nu e o soluţie. Şi chiar dacă, principial, nu sunt pentru eutanasiere (un termen cam bland pentru ucidere, că aia e, chiar dacă le dăm o bombonică otrăvitoare şi nu o bâtă în cap), cred că problema a devenit atât de acută şi atât de scăpată de sub orice control încât, din păcate, asta pare să fie ultima soluţie. Oricum, se pare că maidanezii se înmulţesc mai repede decât pot fi sterilizaţi.
Mă întreb, însă, ce naiba au păzit, atâţia ani, toate ONG-urile cuţu-cuţeşti, ce s-a îmbunătăţit, concret, ca urmare a activităţii lor? Că ceva bănuţi au fost cheltuiţi.
Nu în ultimul rând, cum să pierzi un copil de patru ani în parc? Că nu e struţ s-o ia la fugă şi să nu-l poţi prinde, nu? Adică, nu ştiu, că n-am fugărit niciodată un copil de patru ani, da’ cred că nu fuge ca un ghepard, totuşi, nu?! Câinele nu ştie care-i treaba, el n-are minte să judece să nu e frumos să muşte dacă i se pare că e atacat, dar bunica aia ar fi trebuit să ştie să-şi supravegheze mai bine nepoţii.
Update via Adevărul
