Sunt două atitudini care mă fac să iau foc, atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrez: Nu e treaba mea! şi Lasă, mă, că merge şi-aşa! Şi dacă la prima rezolvi pur şi simplu delegând, fără prea multe discuţii suplimentare, a doua ţine de mentalitate.
Mă scoate din sărite acest merge, lucrul făcut de mântuială, cârpeala. Să ţină, să vină banul, să fie suficient. Dacă clientul e mulţumit, e ok, oricum ar fi, ce dacă noi ştim că se poate mai mult, mai bine? E genul de atitudine care nu iese din zona de confort, cuminte, mică, uneori aproape meschină. Călduţ, aşa. Comod. Bleah!
Bună! Sunt eu, Domnul Sony, motanul!
Am deja câteva articole guestpostate aici, printre rânduri, unele s-au bucurat de un relativ succes, aşa că am prins curaj şi am realizat un interviu în premieră, o discuţie extrem de drăguţă cu exponentul unei noi specii, una descoperită recent de o agenţie de comunicare din România!!!
Este vorba de suriCATul de birou, un pisic accesoriu, dar nu precum găina Iuliei Albu, că ăsta micu’ e deştept şi nu s-ar face nimeni de râs cu el, şi mai şi vorbeşte, după cum o să citiţi voi mai jos! Şi, pe deasupra, nici nu e câine!
Nu e nevoie de operaţii dureroase şi costisitoare ca să ştergi mulţi ani din calendarul personal. Tot ce-ţi trebuie e un spectacol perfect în care muzica, elementele acrobatice, culoarea, umorul şi un praf magic de nostagie se îmbină perfect. Aşa a fost Alegria şi, pentru două ceasuri şi-un pic, am redevenit copil, cu oooo-uri şi aaaa-uri rostite cu sinceră uluire şi încântare.
Văzusem, fireşte, spectacolul înregistrat, chiar de mai multe ori, dar nimic nu se compară cu doza de bucurie pe care ţi-o oferă reprezentaţia live, când chiui alături de ceilalţi copii din sală, strigi Up!, că aşa spune clovnul mov, şi te străduieşti să prinzi o fărâmă de confetti din furtuna care l-a surprins pe Tristulică – aşa l-am botezat pe clovnul gri. Celălalt, al treilea, a primit numele de Portocală – şi ei au fost preferaţii mei, fiindcă, nu ştiu de ce, dar nu mă aşteptam ca poantele unor clovni, fie ei şi de la Cirque du Soleil, să mă facă să râd cu poftă.
Sub cupola de la Romexpo era destul de întuneric ieri după amiază, dar pe măsură ce coboram spre scena Alegria, m-am surprins emoţionată că aveam să intru, din nou, în culisele Cirque du Soleil. Undeva, la înălţime, se repetă pentru numărul de acrobaţie aeriană. Câţiva artişti sunt la 15 metri de pământ, fac prize şi salturi.
Deodată se aude un zgomot asurzitor, ca un tunet. Unul dintre acrobaţi sărise în plasa de sub ei. Însă, pentru ca talcul de pe palmele lor să nu se aşeze pe scenă, lipită de plasă, sub ea, e un plastic imens care face zgomotul cu pricina. Ai senzaţia că se rupe cupola. “Îi doare când fac asta?”, o întreabă cineva din grupul de jurnalişti pe Vanessa, PR-ul Alegria. “Nu. Câtuşi de puţin. Şi o să vă obişnuiţi cu zgomotul în câteva minute. Cred.. “, adaugă zâmbind.
Că Mircea Sandu a oferit familiei copilului ucis de maidanezi bilete la meciul România-Ungaria e pur şi simplu un gest idiot, de om care are inteligenţa emoţională sub aceea a unui câine, fie el şi maidanez.
Dar că viceprimarul Capitalei, Marcel Nicolaescu, glumeşte pe tema siguranţei suporterilor faţă de maidanezi, în condiţiile în care instituţia pe care o viceconduce are atribuţii în a scăpa oraşul de această problemă, mi se pare incalificabil. Şi mai e şi plătit din impozitele ăstora care trăim în Capitala europeană, deţinătoare de recorduri la cârnaţi şi (probabil ca o consecinţă directă) la maidanezi şi, iată, javre!
Poate ştiţi, Simona Halep a avut anul ăsta un parcurs excepţional, ajungând în top 20 WTA. M-am bucurat pentru victoriile ei, aşa cum mă bucur pentru victoria internaţională a oricărui român, fie că e sportiv sau inventator ori olimpic, fiindcă e bine să se audă afară şi lucruri faine despre români.
Mă aşteptam ca orice român cu IQ suficient cât să-i permită logarea pe facebook o să se bucure şi o să se mândrească cu Simona. Că, în cazul în care o să intre pe pagina oficială a fanilor Simonei, în ciuda faptului că Simona s-a oprit în optimile US Open, o s-o felicite şi o să-i mulţumească pentru bucuriile pe care ni le-a adus până acum.
Dar am greşit, aparent, fiindcă iată ce mesaj a apărut pe pagina Simona Halep Official Fanpage:
Am citit la Vlad despre cazul cu Arşinel şi rinichiul, apoi am ajuns să citesc o scrisoare deschisă în care actorul este, practic, acuzat că a acceptat un trasplant necesar de rinichi după numai trei zile de spitalizare. Şi că asta e imoral, fiindcă erau pe listele de aşteptare mulţi oameni care ar fi avut o prioritate medicală mai mare pentru transplant.
Nu pot să judec gravitatea cazului lui Arşinel sau urgenţa transplantului în cazul său, nu-s medic, nu ştiu riscurile pentru unii şi alţii, dar mi se pare un pic exagerat să acuzi un om că a ales să primească un rinichi ca să-şi salveze viaţa, chiar şi în dauna altora.
Îmi pare rău dacă sună prea egoist ce zic, dar aşa, de curiozitate, câţi dintre voi ar fi zis pas, “nu, lăsaţi, că eu pot să mor, să meargă rinichiul la altul”?
Nu zic că nu e rău că s-a sărit peste rând, dacă aşa s-a întâmplat, sau că eu n-aş fi furioasă dacă copilul meu ar fi fost sărit în felul ăsta, condamnat la dializă ori chiar mai rău. Indiferent cine e persoana salvată, nu cred că viaţa unora e mai importantă decât a altora, iar pacienţii ar trebui să fie trataţi în mod egal de sistem. Totuşi, nu sunt atât de ipocrită încât să nu admit că, dacă asta făcea diferenţa între viaţă şi moarte pentru mine (sau pentru cineva drag mie), şi eu aş fi acceptat rinichiul ăla. Chiar şi peste rând.
Un copil de patru ani a murit muşcat de maidanezi în frumosul şi europeanul oraş Bucureşti. Mă gândesc la mama aia, săraca, cât de rău i-o fi acum, cu un copil mort şi unul în spital. Probabil nu-i e gândul la asta acum, dar cred c-ar lua o puşcă şi-ar face praf toţi câinii întâlniţi pe drum.
Am fost o singură dată la un adăpost de câini, prima şi ultima, că mi-a fost prea milă de animalele închise în cuşti. Aia clar nu e o soluţie. Şi chiar dacă, principial, nu sunt pentru eutanasiere (un termen cam bland pentru ucidere, că aia e, chiar dacă le dăm o bombonică otrăvitoare şi nu o bâtă în cap), cred că problema a devenit atât de acută şi atât de scăpată de sub orice control încât, din păcate, asta pare să fie ultima soluţie. Oricum, se pare că maidanezii se înmulţesc mai repede decât pot fi sterilizaţi.
Mă întreb, însă, ce naiba au păzit, atâţia ani, toate ONG-urile cuţu-cuţeşti, ce s-a îmbunătăţit, concret, ca urmare a activităţii lor? Că ceva bănuţi au fost cheltuiţi.
Nu în ultimul rând, cum să pierzi un copil de patru ani în parc? Că nu e struţ s-o ia la fugă şi să nu-l poţi prinde, nu? Adică, nu ştiu, că n-am fugărit niciodată un copil de patru ani, da’ cred că nu fuge ca un ghepard, totuşi, nu?! Câinele nu ştie care-i treaba, el n-are minte să judece să nu e frumos să muşte dacă i se pare că e atacat, dar bunica aia ar fi trebuit să ştie să-şi supravegheze mai bine nepoţii.
Update via Adevărul
Câteva zile lipsesc şi eu şi social media trepidează cu scandaluri! Nici nu plecasem bine la mare, c-a apărut discuţia despre The Wall şi problema bloggerilor care primesc invitaţii şi scriu că n-a fost bine sau nu scriu deloc şi de ce sponsorul le-a dat unora invitaţii şi, presupun, deşi n-am văzut să se spună asta explicit, altora nu.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'