De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

În mod normal, dacă ar fi să respect programul festivalului, azi ar trebui să scriu despre ceremonia și filmul din deschidere, Wild Tales, care, apropo, mi-a plăcut la nebunie și a meritat frigul neprietenos care a fost musafir neinvitat aseară în Piața Unirii. Cu toate astea, pentru că azi până la amiază am dat o fugă la Bonțida, unde e plin de copii și tot felul de distracții pentru ei, scriu despre asta, cu speranța că poate vă conving să mergeți și voi la evenimentul intitulat Cetatea micilor antreprenori!

Tocmai a apărut primul trailer al filmului făcut după minunata carte a lui Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț, și n-aș putea fi mai încântată! Avem de așteptat nițel, cam până pe 7 octombrie 2015, atunci când pelicula va avea lansarea oficială, dar, chiar și așa, o promisiune e o promisiune!

Ieri vorbeam, tangenţial, de copilăria noastră despre care se zice că, vezi Doamne!, ar fi fost mai lipsită de tentaţii, iar noi, săracii, întrucâtva condamnaţi la învăţătură pe motiv de plictis! Ceea ce e o prostie, de vreme ce aveam imaginaţie cât să inventăm zeci de jocuri şi de scuze de ajuns acasă după ora permisă pentru consemnarea la domiciliu!

Iar eu, una, nu mi-aş da la schimb copilăria, aşa, offline, cum era ea!, pe oricâte tablete sau telefoane deştepte, haine de fiţă cu eroii din desene animate, după cum nici atunci, şi nici acum nu cred că aş schimba pe orice Barbie păpuşile de la Arădeanca!

Când eram copii, ne-am dorit, toți, să fim mari, să scăpăm de cicăleala și interdicțiile părinților, să avem voie să nu dormim la prânz și să ne uităm la desene animate până la ce oră vrem noi, să nu mâncăm morcovii din supă dar să nu mai lăsăm nici o urmă de înghețată, ciocolată sau prăjitură!

Și ne-am făcut mari, că timpul nu iartă pe nimeni, și acum ne numim adulți. Și avem, la rândul nostru, copii, pe care îi obligăm să doarmă la prânz sau să se culce la ora fixă seara, care nu au voie să mănânce toată înghețata din lume și, dacă se poate, am prefera să nici nu se mozolească prin toate bălțile și noroaiele, să nu chiulească și să nu răspundă în vreun fel care ar putea fi catalogat drept obraznic!

Mie îmi place să fiu mare. Chiar dacă am chiar mai multe lecții decât în copilărie, și facturi, și responsabilități de om mare, iar faptul că pot să termin o cutie de sorbet (de fructul pasiunii, yummy!) într-o după amiază, lenevind la televizor sau seriale, nu mai înseamnă mare lucru. Însă încerc, pe cât pot, să nu uit că acea copilă ușor timidă, care-și plimba vârful ghetuței prin băltoace, măcar un pic, și căreia îi plăcea mult să spună povești, e încă alături de mine și se uită nedumerită la mine dacă uit de ea!

Ceea ce vă urez și vouă! LA MULȚI ANI de 1 Iunie!

Și, da, ca orice fetiță care se respectă, am târât și eu prin casă, la vremea mea, pantofii cu toc ai mamei!

Când eram copil aveam o umbrelă mică, pe măsura mea. Era roşie cu buline albe, iar mânerul avea forma unui iepuraş. Mult timp după ce am primit-o, am ieşit cu ea afară chiar şi în cele mai toride condiţii, în ciuda faptului că ideea cochetei umbrele de soare îmi era – pe vremea aceea – complet străină.

În copilăria mea din vremuri comuniste, Disney era un tărâm de basm şi fantezie. Singurele desene animate pe care le ştiam de la ei au fost Albă ca Zăpada şi Pinocchio, şi le-am iubit pentru că erau perfecte! Sigur, îi mai ştiam pe Pluto şi pe Mickeyv şi chiar am avut un Donald din ăla de plastic pe care l-am măzgălit foarte tare într-o zi, dar universul Disney îmi era limitat la vremea la care ar fi trebuit să mă bucur de el. Aveam, în schimb, Miaunel şi Bălănel, Arabela şi alte personaje ale copilăriei, pe care le-am iubit aşa cum iubesc copiii.

Nu regret că n-am avut prea mult Disney, nu mi-a lipsit, mereu era ceva interesant de făcut în viaţa mea de copil. Dar acum, la maturitate, nu cred că există prea multe jucării de la ei pe care să nu mi le doresc!

Într-una dintre serile trecute, comentând la statusul cuiva pe FB, mi-am amintit de jocul Frunza. Ăla desenat pe asfalt, care se lăsa îmbrânceli şi julituri. Şi mi-am întrebat prietenii virtuali dacă ei ştiu de jocul ăsta. Spre plăcuta mea surpriză, nu doar că ştiau despre ce vorbesc, dar îşi aminteau cu drag de genunchii paradiţi cu ocazia Frunzei.

Ba cineva chiar a pus şi desenul cu pricina:

iar altcineva a comentat că la Râmnicu Vâlcea, de unde e soţul, jocul ăsta nu se ştia, nu se juca. Chiar aşa, oare n-a fost nici un bucureştean prin vacanţă acolo ca să-i înveţe? Dar şotron? Castel? Elasticul? V-aţi ascunselea sau Ţară, ţară, vrem ostaşi?

Şi uite-aşa mi-am adus aminte de mai multe dintre jocurile copilăriei, un pic mirată să descopăr că nu toată lumea din aceeaşi generaţie ştia aceleaşi jocuri. Şi mi-am dat seama că eu nu prea mai văd copii în faţa sau în spatele blocului, nu prea mai văd desene cu creta pe asfalt, prin parcuri sau aiurea. Unde se joacă copiii de azi? Şi de-a ce? Oare mai ştiu ei paşii de la elastic sau coardă, regulile de la frunză? Ştiu să mai numere ca noi, odinioară, Din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic… ?

Mi-ar plăcea să-mi spuneţi ce jocuri vă jucaţi voi în zona în care aţi copilărit, aşa, ca să facem o hartă a jocurilor copilăriei. Şi, dacă ştiţi cumva: copiii de azi se mai joacă jocurile astea? Şi dacă nu, ce se joacă? S-au inventat unele noi?

Când eram copil şi trebuia să mi se facă vreo injecţie, mergeam cu mama la dispensarul de pe strada noastră, în camera asistentelor. Eram teribil de stresată de fiecare dată, pentru că urma să sufăr, aş fi fugit ca un iepure speriat, dar ştiam mai bine de-atât. Pe de-o parte că până la urmă era bine acasă, şi pe de altă parte nici să nu pot ieşi la joacă nu-mi plăcea. Aşa că aşteptam cuminte pe scăunel “să ne cheme”.

Într-o noapte ca asta, pe când încă locuiam cu ai mei, m-aş fi căţărat pe pervazul din camera mea, aş fi savurat o cană mare cu ceai, multă miere şi multă lămâie, o ţigară (total interzisă!), muzică în surdină, şi aş fi scris în jurnal ce fericită sunt de prima ninsoare! Era o bucurie simplă, copilărească şi autentică, una pe care, bag seama, în iarna asta am pierdut-o!

În noaptea asta, la prima ninsoare, m-am zbârlit toată, fiindcă zăpada albă şi frumoasă îmi pare nepotrivită urban, şi sunt supărată pe ea c-a venit noaptea, ca un hoţ, pe tăcute, să n-o pot vedea decât în lumina reflectoarelor şi în paşii rătăciţi pe stradă. Şi, da, ascult muzică în surdină, beau nişte vin, fumez o ţigară, ba, mai mult, mi-am aprins şi o lumânare cu miros de scoţişoară, doar doar intru în mood-ul bucurie de iarnă. Ce-i drept, nu văd ninsoarea de aici, de pe canapea, dar ştiu că ninge, am verificat mai devreme, chiar s-a pus zăpada, şi e la fel de pustie strada ca odinioară, în vremea liceului!