Am primit de la Oana Botezatu o provocare și cea mai nouă adăugire în colecția #PeCuvânt, cea cu vorbe bine alese și parfumuri pe măsură. ÎMBRĂȚIȘARE vine cu aromă de cașmir, ceai de portocale și ghimbir. Provocarea era o poveste despre o îmbrățișare și am știut de când am citit bilețelul Oanei care e cea mai specială pentru mine. N-am avut prea repede răgaz să scriu, dar, încet-încet, se aliniază planetele. Și poate-mi revine și cheful de scris, pierdut undeva între deadline-uri, To Do List și Marte retrograd (sau ceva). Dar, până atunci, despre acea îmbrățișare.

Anul ăsta am avut parte de multe gânduri, daruri și surprize de ziua mea, dar cele mai prețioase două daruri au venit din familie. Unul dintre ele e o carte miniatură cu fabule franțuzești; are copertă de os și margini ale filelor aurite. N-am reușit să stabilesc exact anul apariției, dar e estimat cândva în a doua parte a secolului al XIX-lea. Îmi aminteam de ea din copilărie, în casa lui Darly, dar crezusem că s-a pierdut. Am plâns când mi-a dat-o mama, a fost ca și cum aș fi primit-o de la Darly, chiar dacă ea e acum prin alte zări.

Anul ăsta ziua mea m-a prins cu dreapta în mânușă ghipsată, așa că am reportat sărbătorirea în cadru eventual festiv, alături de gașca de prieteni, pentru vremuri mai bune, mai ales că mă gândesc la o variantă outdoor, la iarbă verde. Prin urmare, cine a vrut să-mi ureze ceva, a venit, a sunat, a trimis curieri, a fost la liber. Dar eu nu am organizat nimic.

La vreo săptămână dupa ziua mea și două zile dupa ce-am scăpat de ghips, una dintre prietenele mele m-a rugat să vin până la ea și să stau de vorbă cu o cunoștință care avea nevoie de niște consultanță pe comunicare pentru un proiect.

Domnilor, iată că inevitabilul se produce din nou şi, prin urmare, aşa cum a venit, cu daruri pentru doamne şi domnişoare la categoria Impuse, aşa se şi termină fatidica lună martie, pentru că, vorba poetului, ce e val, ca martie trece! Şi, mă rog, nu e vorba doar de domni, dar mai ales de ei, că ei se vaită şi se plâng cum dă primăvara (calendaristic, cel puţin!) că, vai!, iaaar treeebuieee săăă luăăăm caaadoooouuuuri!

Dar, o ce veste minunată!, 31 martie e aici. De-acum şi până la anul nu mai trebuie, nu? Nu! Greşit!

Nu ştiu când au trecut, dar, iată, sunt doi ani de când printrerânduri.eu îmi face mie program de scris iar vouă, sper, de citit! Au trecut repede, de-acum vorbim, ne deplasăm mai mult dar şi muncim mai mult… Mult mai mult. Blogul ăsta m-a învăţat disciplina mai sever decât au făcut-o mulţi ani de muncă, parol!, fiindcă la birou poate te mai fofilezi, dar aici, dacă nu scriu, nu apare! E cu adevărat atât de simplu! :)

Anul trecut pe vremea asta făceam o retrospectivă a campaniilor importante din care fusese parte blogul meu, dar acum nu vreau să fac asta fiindcă, deşi satisfăcător ca idee, ca recunoaştere, cel mai important pentru mine rămâne conţinutul: da, şi articolele din campanii, fiindcă am muncit şi pentru ele, să fie intresante pentru voi, dar mai ales festivalurile de care v-am povestit aici, filmele văzute în avanpremieră, cărţile despre care am scris, ştirile, exclusivităţile, poveştile strânse de peste tot şi interviurile pe care le las la urmă pentru că presupun cele mai multe ore de muncă.

M-am străduit să găsiţi în fiecare zi ceva nou de citit printrerânduri şi, de obicei, să fie lucruri faine, care să vă facă să zâmbiţi ori să vă ajute în munca voastră, în special pe cei care lucrează în comunicare şi joburi adiacente, am încercat să scriu de bine, fiindcă e destul “de rău” în realitatea fiecăruia dintre noi şi pentru că eu cred că se face primăvară cu fiecare floare! :)

Totuşi, nu pot să nu mulţumesc şi companiilor care au avut încredere că aici pe blog povestea despre produsul ori campania lor poate fi scrisă în aşa fel încât, voi, cititorii, să găsiţi ceva util, ceva interesant de citit şi de aflat şi, nu în ultimul rând, concursuri. Vor mai fi, fără îndoială, iar până la următoarea aniversare îmi propun să bifez mai ales colaborări de lungă durată fiindcă mi se pare mai constructiv pentru toată lumea: cititori, proiecte, autor. Deci mai multe reportaje cu oameni faini, mai multe interviuri, festivaluri şi, da, mai multe poveşti şi concursuri.

De altfel, party-ul aniversar printrerânduri.eu o să ţină ca-n poveşti, o săptămână, şi, în fiecare zi, cu ajutorul partenerilor o să aveţi ocazia de a câştiga câte un cadou, sau mai multe, aici, pe blog. Ziua, povestea şi cadoul pentru o săptămână în care vă premiez, dragi cititori, pentru că sunteţi aici, la întâlnire, în fiecare zi, mai mulţi şi mai frumoşi. Vom avea, aşadar, cadouri frumoase pentru voi de la IKEA, Porsche România, Colour – Beautiful Things, Biblionet, Redds, alinturi de la Farmec, cărţi faine de la Univers, Nemira şi All, şi, desigur, surprize, aşa că vă aştept cu drag la petrecerea de doi ani, tot aici, printre rânduri!

printreranduri.voi! :)

Îmi place să primesc şi să dăruiesc cadouri în egală măsură fiindcă, atunci când le ofer, mă bucur şi eu de veselia celui sau celei căreia îi fac o surpriză. În mod special, cele mai apreciate cadouri, îmi pare, sunt cele neaşteptate, adică aşa cum a fost cel (sau mai bine zis “cea”) primit/ă azi de la Monica & The Practice cu ocazia faptului că… well, cu nici o ocazie! :)

Flowers e o Momiji, adică o păpuşă mică din ceramică pictată manual şi care are un compartiment ascuns unde poţi strecura un bileţel cu un gând frumos sau un secret. Fiecare păpuşă are o personalitate proprie, de exemplu, lui Flowers îi plac buletinele meteo pentru vapoare şi pantofii noi! Ca şi mie! Prevăd o colecţie de păpuşi din astea!

Flowers a venit la mine într-o cutie ca de tăiţei chinezeşti, culcuşită bine într-un “pahar” gonflabil, transparent, şi împreună cu un sticker (e deja pe laptop) si un pin. În plic mai era un mesaj scris de mână (am apreciat!) şi un hint, adică o adresă de facebook.

Nu mică mi-a fost plăcerea să descopăr la adresa respectivă Colour, unul dintre magazinele mele preferate, ever, pe care îl vizitez şi de unde cumpăr câte ceva cu fiecare ocazie, pentru că nu mă pot abţine – şi ăsta e şi motivul pentru care scriu acest articol, şi îl scriu zâmbind! Doamnelor, aţi nimerit un mare fan Colour! :)

Găsiţi acolo cele mai drăguţe obiecte de papetărie, agende şi notesuri de toate felurile şi modelele, instrumente de scris, genţi cool… I love it! Aşa am aflat că, pe lângă cel ştiut de mine, lângă catedrala Sf. Iosif, au acum un magazin nou, în Cocor (cu ocazia asta poate intru şi eu acolo!), şi că aduc la noi colecţia de păpuşi Momiji – sunt mai multe decât ce vedeţi mai jos, fiecare cu personalitatea ei.

E un cadou frumos pentru orice prietenă dragă, aşa că vă recomand locul, cu atât mai mult cu cât, hei!, începe şcoala şi ce dacă (unii dintre) noi am terminat cu asta? Un caiet nou şi frumos e oricând un prilej pentru alte începuturi, nu-i aşa? :)

PS Monica mi-a pus şi un bileţel în compartimentul secret. Dar nu vă spun ce scrie, sîc! :P

Câţiva ani buni am avut obiceiul de a hălădui Romană-Universitate printre tarable cu mărţişoare împreună cu Alf, un bun şi vechi prieten. Treceam totul în revistă, măsuram, comparam, cârcoteam şi ne amuzam teribil. Era ritualul nostru anual: weekendul de dinainte de 1 martie, soare, ploaie, noi mărţişoream!

Între timp Alf a plecat în Elveţia, aşa că tradiţia noastră s-a pierdut. Aparent, odată cu creativitatea celor care se ocupă de confecţionarea micilor daruri simbolice.

În anul iepurelui se poartă pisicile!

La finele săptămânii trecute, însă, am ajuns la Muzeul Tăranului Român, la târgul de mărţişoare. Îmbulzeală mare, mărţişoare la grămadă, produse “unicat” care în mod evident erau în serie, chestii aşa-zis originale dar care aveau lipsuri mari la capitolul estetică. Am văzut şi idei faine, însă. Mie mi-au plăcut cel mai tare mărţişoarele lui Jennifer Deplanque, o tânără franţuzoaică stabilită la Cluj, după ce a venit în România cu o bursă Erasmus pentru a studia Arte Plastice. Mărţişoarele ei sunt broşe, o ramă ovală, ca de camee, iar desenele – toate cu pisici în diferite ipostaze – dau dovadă de umor, talent şi creativitate, şi sunt perfecte pentru mărţişoare personalizate. Practic, aveai de ales în vreo 30-40 de variante, care mai de care mai haioase. Jennifer are şi un blog, aici, unde puteţi vedea şi alte creaţii.

În rest, deşi e anul iepurelui, s poartă mâţele. Pe post de mărţişor. Sau pernă. Sau pet de pluş. Sau pluş antistres. Cred că două treimi din tarabe presupuneau măcar o variantă pisicească! Everybody wants to give a cat, se pare! :)

Vedeţi mai jos ce-am fotografiat pe-acolo. Sau aici, dacă le vreţi mai mari. Târgul mai e deschis şi mâine, pentru domnii zăpăciţi care au uitat că vine primăvaraaaaaa!

Mă rog, înţeleg că vine cu minus 17 grade. Da’ vine, ce! Măcar în calendar!

Care va să zică la noapte vine Moş Nicolae. Biiiine! Vine cu cadouri mai sărăcuţe, aşa, ca un teaser la Moş Crăciun. Sau cu nuiele, pentru cine n-a fost cuminte. Dar la mine nu e cazul.

Eu azi am fost atât cuminte cât şi harnică: am fost la piaţă, am făcut curat, am făcut şi ordine, am spălat, Moşule!, toaaaaate vasele din chiuvetă, chiar şi tava aia din cuptor de care “am uitat” în ultimele trei zile, am împăturit prosoapele şi le-am pus la loc, ba chiar am băut şi lapte, ca orice copil cuminte. Şi acum stă la crescut o minunăţie de aluat de pizza!

Se citeşte, aşadar, cu ochiul liber, cam cât de cuminte am fost eu azi, da? Deci asta nu e ceva ce se pune la îndoială, deci nu e asta dilema de care zic în titlu, nu. Nedumerirea mea e legată de cizmuliţe şi botine –  adică un aspect esenţial în toată poveştea cu Moş Nicolae. Să mă explic.

Mie îmi plac atât unele cât şi altele, problema e că există de toate felurile şi culorile şi, în principiu, oricâte ai avea, e posibil ca o anumită combinaţie toc-material-culoare-model să-ţi lipsească fix când eşti gata să ieşi pe uşă. Mi s-a întâmplat acest lucru de câteva ori, aşa că ştiu ce spun.

De aceea, am fost nevoită, forţată chiar, de-a lungul timpului, să-mi iau câteva perechi de cizme şi botine. Câteva mai multe. Adică, să vedem… botine roşii, portocalii, albastre, maro, albe, negre cu toc, unele ecosez şiiiii… cred că astea sunt toate. Cizme am cam tot atâtea. Mă rog, de fapt, sunt puţin mai multe, cred.. ăăăă… maro, gri şi negre de piele întoarsă, roşii, negre cu toc şi fără toc şi încă unele cu toc, da, dar au catarame! Mda, sunt mai multe. Cred ca dublu faţă de botine. În plus, ar mai fi vreo două perechi de bocanci. Deci cam 20 de perechi.

Şi acum, dilema: trebuie să le lustruiesc şi înşir pe toate în hol?! Nu de alta, dar dacă fac asta nu cred că se mai deschide uşa apartamentului şi deci cum mai ajunge Moş Nicolae să pună darurile în ele? Şi, mă rog, nu e doar asta. Mă gândesc că dacă le înşir pe toate o să spună (sigur o să spună, ştiu eu!), că-s obraznică fi’ncă i-aş sugera să pună daruri în toate cele 20 de perechi. Dar dacă nu le pun pe toate nu se cheamă că încalc tradiţia?

Deci? Cum procedez?! Aoleuuuu, mai sunt doar câteva ore!