Aseară, la TIFF, în Piața Unirii, am văzut și eu – în sfârșit! – România neîmblânzită! Citisem o grămadă despre film, știam și câte ceva de prin culise, dar n-am apucat să ajung să-l și văd.
Cred că e aproape redundant să vă spun cât e de frumos, în primul rând, câtă muncă se află în toate cadrele alea minunate, și câtă înțelepciune în mesajul filmului, acela care ne amintește că toată această frumusețe nu e un dat, că nu avem nici un merit pentru locul miraculos în care trăim, dar suntem măcar datori s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe așa cum e. Oricum, cu oricât de puțin, cu mai mult mers pe jos decât cu mașina, cu închisul robinetului când ne săpunim, la duș, cu colectarea selectivă. Știți, știm toate lucrurile astea și totuși, din pură lene și lipsă de considerare pentru ceea ce avem nu le facem. Dacă mai aveți nevoie de vreo motivație în a fi mai responsabili și din punctul ăsta de vedere, mergeți să vedeți filmul.
De fapt, mergeți oricum să-l vedeți!
Și poate citiți și interviul de mai jos cu domnul Radu V. Ursuleanu.

Are o voce inconfundabilă dar, dincolo de asta, o energie pe care nu poti decât să o admiri. Este implicată în nenumărate proiecte care au, desigur, în mare parte, legătură cu filmul, dar este și președinte onorific al Fundației Vodafone, scrie, are emisiune la radio, prezintă evenimente, jurizează și face selecții pentru festivaluri iar în organizarea unora chiar se implică!
Nu cred că mai există altcineva cu această descriere, dar, în caz că n-ați recunoscut-o, e vorba de Irina Margareta Nistor.

La Anonimul, anul ăsta, am fost plăcut surprinsă de schimbările din Green Village. Imperceptibile, pe ici, pe colo, dar extrem de evidente în zona de atitudine a angajaților. Am remarcat asta din prima seară, la restaurant, când tot personalul de acolo era de-o amabilitate deschisă și onestă pe care n-am mai găsit-o în multe locuri din țară sau de-afară. M-am întrebat cine îi școlește – era evident că au trecut măcar printr-un training – și, câteva zile mai târziu, aveam să asist la un astfel de moment. În orele în care clienții erau pe la vizionări ori pe terasă, la piscină, o femeie subțire, brunetă, îi strânsese pe cei aproximativ 30 de angajați ai restaurantului și le explica cum trebuie să fie lucrurile.

Am cunoscut-o și am stat un pic la povești și, din vorbă în vorbă, discutând despre schimbările din Green Village, mi-a zis că, de fapt, ar trebui să vorbesc cu Dragoș Anastasiu, cel care a cumpărat întregul complex. Și pe drept cuvânt, fiindcă planurile lui sunt fascinante. Dar nu mă credeți pe cuvânt, mai bine citiți interviul! Cu puțintică răbdare, fiindcă e lung!

M-a rugat să nu-i dau numele, pentru că nu e, spune ea, și nici nu vrea să fie vreo ???vedetă??? doar pentru că face ce i se pare firesc. O să-i respect dorința, desigur, dar eu tot cred că e un exemplu de viață activă și de cum vârsta din buletin e mai degrabă o șansă de a-ți capitaliza și extinde experiența și nu vreo piedică.

O să-i spunem D., de la ???doamna profesoară???.

Într-o economie de piață atât de bramburită cum e cea din România, există mulți oameni care se tem că vor rămâne fără job, fără ???siguranța zilei de mâine???. Știu că sintagma asta sună clișeistic atunci când n-ai dubii legate de venitul cu care să-ți umpli coșul zilnic și să plătești facturile curente, dar când ai, ei bine, realitatea nu e prea simpatică.

N-a fost o surpriză că Patricia a câștigat, dar speech-ul ei a fost surprinzător. Despre asta și despre altele a dat un scurt interviu în backstage, imediat după câștigarea premiului!

Azi, ultimul spectacol de teatru tânăr de la această ediție Ideo Ideis i-a avut ca protagoniști pe cei de la trupa Mircea Albulescu din Câmpina, care au jucat un text adaptare după Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă. Mi-au plăcut mult ritmul și coordonarea lor, și pofta cu care au jucat. Dar cred că cel mai mult mi-a plăcut Ana, o actriță de doar zece ani, mezina trupei, cu rol și replici, nu doar așa, o apariție simpatică!

Dincolo de Plai şi alte chestii curente, luna septembrie mi-a adus bucuria de a întâlni 16 oameni speciali cu care am stat de vorbă – cu unii chiar mult – despre ce înseamnă să ai curajul de a face. Curajul şi, uneori, chiar o aparentă nesăbuinţă, căci riscurile, chiar şi cele asumate, există, mai ales când ieşi din rând.

Îi veţi putea (re) descoperi şi voi, pentru că unele dintre gândurile lor au fost incluse, sub formă de interviu, în bookletul realizat împreună cu Evensys şi Vodafone pentru ediţia din acest an a Webstock, iar de astăzi interviurile sunt disponibile online, şi pentru cei care nu au fost la eveniment şi, deci, nu au primit cărticica.

Înainte de a citi, însă, cele 15 interviuri, aş vrea să vă spun câte ceva în plus despre ei. Nu am pretenţia unui context, însă m-au inspirat, ca grup, mai mult decât… mult! Şi cum printul are rigori stricte de spaţiu, iar mie mi se pare că nu e destul, vedeţi mai jos! :)

Încă din februarie, când a fost anunţat concertul Sting în România, am făcut demersuri pentru un interviu propriu, cu Sting sau cu cineva din Back to Bass Tour Management, şi, deşi am schimbat multe mesaje în sensul ăsta, inclusiv cu unul dintre vicepreşedinţii de la LiveNation, până la urmă interviul meu nu s-a putut concretiza, şi ăsta e şi motivul pentru care scriu despre asta abia azi, în ziua concertului. Ultimul schimb de mailuri a fost ieri! :)
Aşa cum am promis, însă…

Vă invit să citiţi despre Gordon Sting Sumner şi despre muzica lui minunată într-un interviu făcut la Stockholm şi pentru care am obţinut drepturile exclusive pentru România de la proprietar, William Anderson (thanks again, Will!)
Interviul a fost realizat pentru Singing Bassist de Anders Lundquist, care a avut amabilitatea să-mi ofere câteva detalii din culise. Le citiţi mai jos.

Cristi Hordilă e Director al TIFF-ului şi mai are vreo câteva îndeletniciri manageriale pe lângă asta: se ocupă de APFR, e membru în European Film Promotion, dar nici astea nu-i sunt de ajuns, după cum o să citiţi. L-am alergat câteva zile în timpul TIFF ca să-l prind la un interviu, şi am făcut asta pentru că mi se pare inspiraţionala povestea lui (acum, că am folosit cuvântul ăsta, o să spună că-l iau peste picior, dar nu e deloc aşa, pe cuvânt!) şi felul în care a ajuns să ocupe funcţiile astea la nici 27 de ani.

O parte însemnată a acestui interviu a apărut deja în revista BIZ, iar Cristi vorbeşte acolo despre bani, sponsorizări şi provocări pentru TIFF şi pentru industria cinematografică în general. Dar eu am vrut povestea din spatele poveştii. Şi, pentru că în următoarele zile o să fiu la Strasbourg cu net franţuzesc şi scump, vă las în compania lui Hordilă (aşa îi spune toată lumea) cu o poveste în care cineva vorbeşte chiar mai mult decât mine. Şi are ce povesti!

Aşadar, fără alte introduceri, Cristian Hordilă, într-un interviu oferit de un partener pentru excelenţă, Mercedes-Benz!