Azi am apucat să termin de cercetat recentul studiu European Communication Monitor, un document anual despre comunicare şi tendinţe în PR. Există şi un rezumat video, dar vă recomand să vă uitaţi la studiu, pentru că are multe informaţii şi procente interesante – pe cele mai importante le-am rezumat mai jos, iar la final găsiţi link spre câteva resurse.

Tendinţele arată că a crescut importanţa comunicării ca funcţie, dar scad bugetele, salariile şi importanţa pe care comunicatorii o au în organizaţii – o să vedeţi că la capitolul ăsta suntem pe la coada Europei. Sunt şi lucruri bune despre România, însă!

Adesea, când mă refer la PR, mă gândesc mai degrabă la industrie, per ansamblu, şi mai puţin la faptul că, dincolo de creativitate, integrare, proiecte frumoase şi strategii deştepte, relaţiile publice reprezintă un business. Poate şi pentru că, deşi am lucrat cu multe agenţii, nu am fost angajată într-o agenţie, iar când eşti freelancer sau lucrezi “la client” lucrurile sunt un pic diferite. Nu că n-aş cunoaşte jocurile şi mecanismele, doar că nu le-am experimentat din perspectiva de om de agenţie.

Oricum, să te baţi cu hăţişurile birocraţiei pe care orice business românesc trebuie s-o înfrunte, să ai grijă de angajaţi, de clienţii actuali, ba şi de ăia potenţiali şi, în timpul ăsta să mai rămâi şi creativ şi la curent cu tot ce mişcă… e o performanţă, indiferent cum o dai!

M-am abţinut, oh, cât de tare m-am abţinut să scriu ceva despre toată povestea cu PR-ul care a distrus presa şi earned media vs paid media fiindcă n-am vrut – încă nu vreau! – să pun paie pe focul ăsta. Fiindcă exact asta e: un foc de paie. Nici un jurnalist bun n-ar putea acuza PR-ul că a ucis presa, după cum nici un PR de bun simţ nu face confuzie între earned şi paid media.

Şi nici acum nu scriu, de fapt, ci doar ilustrez această afirmaţie fără sens, în felul meu ironic, cu următoarea fotografie:

Cine pricepe, pricepe! Cine nu, aia e!

Din păcate, însă, există o mulţime de jurnalişti care poartă titlul ăsta doar pentru că au primit o legitimaţie pe care scrie, mare, PRESĂ, şi mulţi PRi care nu-şi pricep job-ul. Ambele categorii fac rău meseriei pe care pretind că o practică. Şi cu asta, basta!

Ediţia a VII-a de PR Forum a fost una matură, atât prin prisma celor spuse în timpul conferinţei şi seminariilor, dar şi datorită unei ore şi ceva petrecută la cafea cu cele trei specialiste în comunicare – Crenguţa Roşu de la DC, Oana Bulexa de la The Practice şi Alina Popa de la Golin Harris – care au susţinut, ulterior, seminarul Comunicare 360 pe care am avut plăcerea să-l moderez.

Dar cum ce se spune la cafea rămâne la cafea, o să redau câteva din concluziile participanţilor din prima parte a conferinţei, cea care a adus în atenţie studiul de la Unlock Market Research despre percepţia agenţiilor şi cea a clienţilor asupra PR-ului – am scris mai pe larg despre asta chiar în ziua evenimentului.

Acum nişte ani, vreo şase, cred, am dat un interviu despre PR pentru o revistă glossy. Revista nu mai apare, dar am interviul ăla şi îl recitesc din când în când să văd dacă s-a mai schimbat ceva, nu atât cu mine, ci cu relaţiile publice, în general. Mare lucru nu prea s-a schimbat, tot ăla e rolul comunicatorilor, respectiv de management al reputaţiei companiei, brandului, persoanei, proiectului, instituţiei, evenimentului… And more!

Doar că trebuie să ştim din ce în ce mai multe despre din ce în ce mai multe şi, chiar şi atunci când ştim sau ar trebui să ştim ori se presupune că ştim şi se aşteaptă de la noi să ştim, unii dintre noi nu ştim!
(e ok, nici nu mi-am propus să fiu prea subtilă!)

Aparent, nu am scris destul de des despre cum te adresezi, ca agenţie, unui blogger, mai ales dacă ţi-ai făcut lecţiile şi ai intrat pe blogul lui şi ai văzut că bloggerul ăla face, ştie şi scrie una-alta despre relaţii publice. Nu că nu s-ar cuveni să acorzi tuturor aceeaşi atenţie! Sau neatenţie, în cazul ăsta. O, la naiba, neatenţie am zis? Mai bine citiţi “lipsă de consideraţie”! Faţă de adrisant, de agenţia pentru care lucrezi şi, da, şi faţă de clientul în numele căruia trimiţi o invitaţie!

BIZ e unul dintre produsele preferate din presa autohtonă, Gabi Lungu e unul dintre PRii pe care îi admir, Burberry e love brand pentru mine şi, în fine, nu-mi imaginez cum ar putea să-mi placă vreodată un domeniu de activitate mai mult decât îmi place comunicarea.

Cum se leagă toate astea? E simplu: în cel mai recent număr BIZ (244) se pune reflectorul pe PR într-un dosar special, iar pe copertă se află Gabi Lungu într-un trench Burberry! Cafeaua mea de azi dimineaţă a fost o adevărată plăcere alături de acest număr BIZ!

Aparent, în seara aia adormise cu lampa aprinsă, zgribulită pe canapea, cu cartea lângă ea. Nu era o problemă, lampa avea bec LED, probabil că factura n-avea să fie prea mult depăşită. Chiar aşa, ia să trimită datele de consum la Enel, mereu uita chestia asta! Şi ar fi bine să plătească şi factura, dacă tot intră la ei pe site!

Un bip discret venit dinspre telefon îi atrase atenţia. SMS? Nu, cineva o menţiona într-un tweet. Zâmbi, dar nu răspunse. Azi era o zi de bilanţ, avea alte priorităţi.

Ca blogger primesc adesea invitaţii la diverse evenimente, unele mai inspirate, altele mai puţin. Şi când spun inspirate mă refer atât la motiv dar şi la maniera în care aceste evenimente sunt organizate şi, lucru important, cam cât de tare m-ar putea interesa pe mine respectivul eveniment. E vorba de interacţiune cu brandul (că eu scriu mult de branduri, aia e!), cu proiectul, ideea, agenţia, conceptul… În fine, pricepeţi ce zic!

De cele mai multe ori, invitaţiile vin de la oameni pe care îi cunosc sau măcar vin însoţite de un Bună, eu sunt cutare, îmi face plăcere să te chem la [insert event’s name here]. Am văzut că te interesează subiectul / îţi place brandul / spuneai pe FB că vrei să ştii mai multe / avem o posibilitate de interviu cu X (da, scriu interviuri dacă găsesc oameni mişto!) şi aşa mai departe! Cât e de greu să pui, naibiului, trei cuvinte pe lângă jpg-ul trântit acolo într-un mail, desigur!, autoadresat?! Cât?!

Luni seară am fost la o întâlnire cu noua generaţie de comunicatori, studenţi sau absolvenţi ai unor facultăţi de comunicare. Evenimentul a fost organizat de echipa a doua de la Internship 2.0., proiectul lui Sorin Tudor, şi i-a mai inclus ca vorbitori, alături de mine, pe Andreea Burlacu, Cristi Dorombach, Cristian Manafu, Alex Mihăileanu, Ovidiu Militaru, Dan Petre, Cosmin Pojoranu şi Andrei Roşca.

Admit că părerea mea despre generaţiile viitoare de comunicatori nu e fix cea mai bună din lume şi, deşi bazată pe interacţiuni personale şi profesionale, dar şi pe întâlniri cu mai mulţi studenţi ori masteranzi la comunicare, e subiectivă. Zic asta ca să ştiţi că aveam un soi de prejudecată şi, din păcate, e cam tot acolo. Cu toate astea, îmi dau seama că poate îi judec pe aceşti tineri cu prea multă asprime, aştept ca ei să ştie lucruri pe care nu le-au învăţat fiindcă poate nu le-au fost predate, ca un fel de circumstanţă atenuantă.

(cam trist să zici că educaţia e o circumstanţă atenunantă a tinerilor de azi, nu?)